DUMITRU POPESCU vs. ROMANIA (2) – Arbitrariul in materia interceptarii comunicatiilor. Lipsa de independenta a autoritatilor competente sa autorizeze ingerinta, lipsa oricarui control a posteriori al temeiniciei interceptarii din partea unei autoritati impartiale, lipsa garantiilor referitoare la distrugerea interceptarilor, lipsa de independenta a autoritatii care ar fi putut certifica realitatea si fiabilitatea inregistrarilor. Incalcarea dreptului la respectarea vietii private (Art. 8)

In cauza Dumitru Popescu contra Romaniei, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a constatat incalcarea Art. 8 din Conventie, privind dreptul la respectarea vietii private si de familie, si neincalcarea Art. 6.1 din Conventie, privind dreptul la un proces echitabil.

---

Curtea a stabilit ca, in materia interceptarii comunicatiilor de catre serviciile de informatii, legislatia nationala nu ofera suficiente garantii impotriva imixtiunii autoritatilor in dreptul persoanei la respectarea vietii private si de familie. Judecatorii europeni au concluzionat ca reclamantul Dumitru Popescu, ale carui convorbiri telefonice au fost interceptate de Serviciul Roman de Informatii, nu s-a bucurat de gradul minim de protectie impotriva arbitrarului.

In esenta, aprecierile Curtii au vizat lipsa de independenta a autoritatilor competente sa autorizeze ingerinta, lipsa oricarui control a priori al autorizatiilor date de procuror, lipsa oricarui control a posteriori al temeiniciei interceptarii din partea unei autoritati independente si impartiale, lipsa garantiilor referitoare la pastrarea caracterului intact si complet al inregistrarilor si distrugerea acestora si lipsa de independenta a autoritatii care ar fi putut certifica realitatea si fiabilitatea inregistrarilor.

In ceea ce priveste pretinsa incalcare a dreptului la un proces echitabil invocata, in conditiile condamnarii reclamantului (in dosarul „Tigareta II”), in principal, pe baza convorbirilor sale telefonice interceptate cu incalcarea legislatiei nationale si a Conventiei -, Curtea a reamintit ca utilizarea unei inregistrari ilegale si, pe deasupra, ca element unic de proba, nu este in sine incompatibila cu principiile de echitate consacrate de Art. 6.1 din Conventie, chiar si atunci cand acest mijloc de proba a fost obtinut cu incalcarea cerintelor Conventiei, in special cu cele ale Art. 8 din Conventie. In plus, Curtea a subliniat ca inregistrarile in litigiu nu au constituit singurul mijloc de proba supus aprecierii suverane a judecatorilor investiti cu solutionarea cauzei in care a fost trimis in judecata reclamantul.

>>Hotararea CEDO in cauza Dumitru Popescu contra Romaniei - nr. 2 (cererea nr. 71525/01 ; Sectia a III-a, 26 aprilie 2007)

Extras din hotarare:

"61. Curtea constata faptul ca plangerea reclamantului se refera, pe de o parte, la incalcarea prevederilor legale din dreptul national in materia interceptarilor telefonice, in absenta unei autorizatii eliberate de procuror pe numele sau, iar pe de alta parte vizeaza inexistenta unei baze legale cuprinzatoare in dreptul roman, pentru a se putea proceda la ascultarea convorbirilor telefonice, in absenta unei legi care sa ofere suficiente garantii impotriva arbitrarului. Convorbirile telefonice ce intra in notiunile de 'viata privata' si 'corespondenta' in sensul Art. 8.1 citat mai sus, interceptarea lor, memorarea datelor astfel obtinute si eventuala lor utilizare in cadrul urmaririi penale indreptate impotriva reclamantului se analizeaza drept o 'ingerinta a unei autoritati publice' in exercitarea dreptului garantat de Art. 8 (a se vedea, printre altele, hotararile Malone vs. Regatul Unit, par. 64; Kruslin vs. Franta; Huvig vs. Franta, par. 26 si par. 25; Halford vs. Regatul Unit, par. 48; Aalmoes si alti 112 vs. Olanda – decizie, 25 noiembrie 2004).

In aceasta privinta, trebuie reamintit faptul ca expresia 'prevazuta de lege' impune nu numai respectarea dreptului intern, ci se refera si la calitatea legii, care trebuie sa fie compatibila cu principiul preeminentei dreptului (Halford, citata mai sus, par. 49; Aalmoes si alti 112, citata mai sus; Khan impotriva Regatului Unit, par. 26). In contextul supravegherii secrete exercitate de autoritatile publice, dreptul intern trebuie sa ofere o protectie impotriva interventiei arbitrarului in exercitarea dreptului unui individ prin raportare la Art. 8. In plus, legea trebuie sa foloseasca termeni suficient de clari pentru a le indica persoanelor, de o maniera satisfacatoare, circumstantele si conditiile in care abiliteaza autoritatile publice sa ia astfel de masuri secrete (Malone, citata anterior, par. 67; Weber si Saravia vs. Germania, decizie, par. 93). Daca, indiferent care ar fi sistemul, nu se poate inlatura niciodata complet eventualitatea unei actiuni nelegitime a unui functionar de rea-credinta, neglijent sau prea zelos, elementele care conteaza in vederea exercitarii controlului Curtii in cauza sunt probabilitatea unei asemenea actiuni si garantiile oferite pentru a se proteja impotriva acesteia (Klass, citata mai sus, par. 59; Aalmoes si alti 112, citata anterior).

Referitor la temeiul legal al ingerintei

62. In speta, daca nu se contesta faptul ca a avut loc o ingerinta in dreptul reclamantului la respectarea vietii private, partile nu sunt de acord in ceea ce priveste temeiul sau legal: potrivit reclamantului, ar fi vorba de dispozitiile Legii nr. 14/1992 privind organizarea Serviciului Roman de Informatii, considerata deja de Curte ca fiind incompatibila cu Art. 8 par. 2 din Conventie in Cauza Rotaru impotriva Romaniei, Marea Camera, par. 61-63), in timp ce, in opinia Guvernului, ar fi vorba de Legea nr. 51/1991 privind siguranta nationala.

63. Curtea admite, potrivit exemplului Guvernului, ca acele constatari pe care le-a formulat in cauza Rotaru, citata de reclamant, nu sunt direct aplicabile in cauza de fata. Intr-adevar, obiectul litigiului prezentat Curtii in cauza respectiva nu se referea la masuri de supraveghere secreta autorizate de parchet in temeiul Legii nr. 51/1991 privind siguranta nationala, ci la pastrarea si utilizarea de catre Serviciul Roman de Informatii a datelor obtinute de fostele organe de securitate ale statului, referitoare la viata privata a domnului Rotaru, precum si la imposibilitatea acestuia de a le combate (Rotaru, citata mai sus, par. 61-63).

64. Totusi, trebuie constatat faptul ca infractiunea de contrabanda cu tigari, de comiterea careia era suspectat reclamantul, nu este enumerata in art. 3 din Legea nr. 51/1991 printre actiunile ce constituie amenintari la adresa sigurantei nationale, care ar fi justificat, in opinia Guvernului, interceptarea comunicatiilor sale: legea in cauza se refera in mod expres la infractiunea de contrabanda cu materiale explozive sau radioactive, si nu la contrabanda cu tigari (par. 41 de mai sus). Numai o interpretare extensiva a art. 3 din Legea nr. 51/1991 ar permite considerarea acestei dispozitii drept un temei legal al ingerintei, daca sunt avute in vedere circumstantele in care a avut loc contrabanda cu tigari, si anume pe un aeroport militar, ceea ce ar fi putut afecta, intr-adevar, capacitatea de aparare a tarii.

65. Presupunand ca ingerinta in viata privata a reclamantului ar fi avut un astfel de temei in dreptul intern, pentru ca aceasta sa nu duca la incalcarea Art. 8, este necesar sa fi fost respectate conditiile prevazute de legea nationala pentru autorizarea ascultarilor telefonice de catre serviciile speciale si, in acest caz, sa fi existat in lege suficiente garantii pentru ca autoritatile sa nu poata lua masuri arbitrare care sa aduca atingere dreptului reclamantului la respectarea vietii private. Prin urmare, Curtea va analiza fiecare dintre aceste cerinte.

Asupra respectarii cerintelor prevazute de lege in materia interceptarii convorbirilor telefonice

66. Din probele administrate la dosar nu reiese in mod clar daca procurorul a emis o autorizatie pentru a permite explicit ascultarea convorbirilor reclamantului, asa cum prevede in mod expres art. 13 din Legea nr. 51/1991, sau daca interceptarile in litigiu au fost efectuate din intamplare in cadrul interceptarilor ce au fost autorizate pentru convorbirile unei persoane de origine araba, J.A.A. Potrivit observatiilor initiale ale Guvernului, ar fi vorba mai degraba de aceasta ultima ipoteza, la care subscrie reclamantul, contestand ca ar fi existat o autorizatie care sa-l vizeze personal. Acest argument pare sa fie contrazis de motivarea deciziilor Curtii Militare de Apel si Curtii Supreme de Justitie, care indica faptul ca ar fi existat, in dosarul instantei, un mandat emis de Parchetul de pe langa Curtea Suprema de Justitie, ce autoriza interceptarea convorbirilor domnului Popescu (par. 35 si 38 de mai sus). Pe de alta parte, Guvernul se refera, de asemenea, in observatiile sale complementare, la un mandat de interceptare pe care procurorul l-ar fi emis la o data ulterioara primelor interceptari ale convorbirilor reclamantului si care l-ar fi vizat personal de aceasta data (par. 51 de mai sus).

67. In orice caz, existenta sau inexistenta unei astfel de autorizatii nu constituie un element decisiv deoarece, presupunand chiar ca aceasta ar fi existat si ca cerintele dreptului intern in materie de interceptare a convorbirilor telefonice ar fi fost respectate, ramane de analizat daca legea insasi - in redactarea de la data faptelor - era susceptibila sa-l protejeze pe reclamant impotriva arbitrarului autoritatilor, prevazand garantii suficiente intr-un domeniu atat de sensibil cum este dreptul la respectarea vietii private.

Asupra garantiilor prevazute de lege pentru asigurarea gradului minim de protectie impus de preeminenta dreptului intr-o societate democratica

68. Curtea admite - dupa exemplul Guvernului - ca prezenta cauza prezinta similitudini cu Cauza Klass vs. Germania, in masura in care ingerinta in dreptul la respectarea vietii private a reclamantului viza si apararea sigurantei nationale. In aceasta materie, Curtea a admis ca existenta unor dispozitii legale atribuind competente de supraveghere secreta a corespondentei si a telecomunicatiilor, putea, intr-o situatie exceptionala, sa se dovedeasca necesara intr-o societate democratica si ca legiuitorul national se bucura de o anumita putere discretionara, care nu era insa nelimitata (Klass, par. 49).

69. Este adevarat ca, in timp ce cauza Klass, citata mai sus, a oferit prilejul constatarii neincalcarii Art. 8, motivat de faptul ca legea germana privind siguranta nationala (Legea G10) cuprindea garantii adecvate si suficiente pentru a proteja indivizii de eventualele abuzuri ale autoritatilor (a se vedea, in acelasi sens, si Weber si Saravia, citata mai sus, par. 137), Curtea nu este convinsa ca in cauza de fata este vorba de aceeasi situatie. Intr-adevar, analiza detaliata a cerintelor legislatiei romane aplicabile si a impedimentelor de fapt eventual intalnite de orice persoana care se considera lezata de o masura de interceptare a comunicatiilor sale reliefeaza absenta unor garantii adecvate, situatie care este incompatibila cu gradul minim de protectie impus de preeminenta dreptului intr-o societate democratica.

a) Lipsa de independenta a autoritatilor competente sa autorizeze ingerinta

70. Pentru inceput, trebuie constatat ca, in caz de amenintare la adresa sigurantei nationale, convorbirile telefonice puteau fi interceptate, in temeiul art. 13 din Legea nr. 51/1991, de catre serviciile speciale ale Serviciului Roman de Informatii pentru o durata de 6 luni, cu simpla autorizare a procurorului (par. 41). Acesta avea dreptul, la cererea serviciilor speciale, sa prelungeasca ulterior durata interceptarilor pentru termene de cate 3 luni, consecutiv, fara ca legea sa prevada vreo limita temporala (a se vedea, per a contrario, hotararile Klass, par. 51-52; Prado Bugallo vs. Spania, par. 29; Valenzuela Contreras vs. Spania, par. 60).

71. In acest caz era vorba, in mod cert, de masuri ce incalca grav dreptul la respectarea vietii private a particularilor, lasate la discretia procurorului. Or, Curtea a statuat deja ca procurorii romani, actionand in calitate de magistrati ai ministerului public, nu indeplineau cerinta de a fi independenti fata de puterea executiva (Vasilescu vs. Romania, par. 40, 41, Pantea vs. Romania, par. 238-239).

b) Lipsa oricarui control a priori al autorizatiilor date de procuror

72. Curtea a constatat deja ca deciziile procurorului nu puteau fi atacate, la data faptelor, in fata unui organ jurisdictional independent si impartial, singura cale de recurs prevazuta de lege impotriva unor astfel de decizii fiind contestatia in fata procurorului ierarhic superior (a se vedea, mutatis mutandis, Rupa vs. Romania, decizie, 14 decembrie 2004).

73. Autorizatia procurorului de a proceda la interceptarea convorbirilor nu era, asadar, susceptibila, la data faptelor, de vreun control a priori din partea unui judecator sau a unei autoritati independente, fie ca era vorba de un control din oficiu sau la cererea partii in cauza; din lectura dispozitiilor nationale in vigoare reiese faptul ca persoanele ce faceau obiectul interceptarilor propriilor convorbiri nu erau, de altfel, informate in niciun moment cu privire la acest aspect, iar legea nu prevedea nicio posibilitate de a introduce un recurs in fata unei instante (a se vedea, per a contrario, Kruslin citata mai sus, par. 34).

c) Lipsa oricarui control a posteriori al temeiniciei interceptarii din partea unei autoritati independente si impartiale

74. O persoana ale carei convorbiri au fost puse sub ascultare si care a fost trimisa in judecata ca urmare a faptelor dezvaluite prin acest mijloc nu putea sa beneficieze nici de un control a posteriori al temeiniciei interceptarii convorbirilor sale din partea unei autoritati judiciare independente si impartiale.

75. Articolul 91/5 CPP nu obliga nici serviciile secrete, nici procurorul sa depuna la dosarul instantei sesizate cu o acuzatie penala documentatia pe care acestea s-au bazat atunci cand au solicitat si, respectiv, au autorizat interceptarea convorbirilor, asa cum a aratat in mod expres reclamantul in exceptia sa de neconstitutionalitate a art. 91/5 din CPP (par. 22 de mai sus).

76. Or, aceste lacune ale legii par sa fi condus, in speta, la o imposibilitate pentru instantele sesizate cu acuzatia penala indreptata impotriva reclamantului de a verifica temeinicia autorizatiei emise de parchet; astfel, aceste instante s-au limitat la a controla respectarea conditiilor de forma in ceea ce priveste interceptarile propriu-zise, procesele-verbale si transcrierile convorbirilor interceptate (par. 28, 29, 35 si 38 de mai sus).

77. In opinia Curtii, simpla posibilitate pentru un particular - prevazuta de art. 16 din Legea nr. 51/1991 - de a sesiza comisiile pentru aparare si ordine publica ale celor doua camere ale Parlamentului nu ar putea compensa lipsa oricarui control a priori sau a posteriori al interceptarilor de catre o autoritate judiciara independenta si impartiala. Asa cum era reglementat de lege, controlul exercitat de puterea legislativa parea mai degraba teoretic si, in orice caz, lipsit de efect practic pentru individ, in masura in care o persoana pusa sub ascultare nu era incunostintata de existenta unor astfel de masuri secrete in privinta sa. Mai mult, legea nu prevedea nicio sanctiune sau masura pe care comisiile parlamentare ar fi putut sa le ia in caz de incalcare a legii de catre autoritatile ce au efectuat sau au autorizat interceptarile (a se vedea, per a contrario, Klass citata mai sus, par. 53 si 55).

d) Lipsa garantiilor referitoare la pastrarea caracterului intact si complet al inregistrarilor si distrugerea acestora

78. Legea nu obliga procurorul sa precizeze in autorizatie numerele de telefon puse sub ascultare, nici nu prevedea garantii pentru a pastra caracterul intact si complet al inregistrarilor (mutatis mutandis, Prado Bugallo citata mai sus, par. 30; Kruslin citata mai sus, par. 35). In speta, este de necontestat faptul ca parchetul a depus la dosarul instantei unele transcrieri fragmentare ale conversatiilor telefonice ale reclamantului puse sub ascultare (par. 29 si 35 de mai sus). Acest aspect nu este, prin el insusi, incompatibil cu cerintele Art. 8. Curtea poate admite ca in anumite cazuri ar fi excesiv, fie chiar si numai din punct de vedere practic, sa se transcrie si sa se depuna la dosarul unei cauze toate conversatiile interceptate de la un post telefonic. Desigur, acest lucru ar putea incalca alte drepturi, cum ar fi, de exemplu, dreptul la respectarea vietii private a altor persoane care au efectuat apeluri de la postul pus sub ascultare. In acest caz, persoanei interesate trebuie sa i se ofere posibilitatea de a asculta inregistrarile sau de a le contesta veridicitatea, de unde rezulta necesitatea de a le pastra intacte pana la sfarsitul procesului penal si, de o maniera mai generala, de a depune la dosarul de urmarire penala probe pe care le apreciaza pertinente pentru apararea intereselor sale. Curtea va reveni asupra acestui aspect intr-un paragraf ulterior.

79. Legea nu cuprindea nici precizari referitoare la circumstantele in care informatiile obtinute prin intermediul ascultarilor telefonice puteau fi distruse (mutatis mutandis, Amann vs. Elvetia, Marea Camera, par. 78; a se vedea, per a contrario, Klass citata mai sus, par. 52).

e) Lipsa de independenta a autoritatii care ar fi putut certifica realitatea si fiabilitatea inregistrarilor

80. Din motivarea incheierii de sedinta a Tribunalului Militar Teritorial Bucuresti din 5 februarie 1999 (par. 21 de mai sus) reiese ca singura autoritate nationala care ar fi putut sa certifice realitatea si fiabilitatea inregistrarilor, procedand la o comparare a vocilor, era Serviciul Roman de Informatii, adica tocmai autoritatea care era insarcinata sa intercepteze convorbirile, sa le transcrie si sa le certifice autenticitatea, autoritate a carei independenta si impartialitate puteau, din acest motiv, sa fie puse la indoiala (a se vedea, mutatis mutandis, Hugh Jordan vs. Regatul Unit, par. 106; McKerr vs. Regatul Unit, par. 112; Ogur vs. Turcia, Marea Camera, par. 91-92).

81. Era vorba de un obstacol de fapt susceptibil de a descuraja - dupa exemplul unui obstacol de drept - persoanele care ar fi dorit sa reclame eventuale abuzuri ale autoritatilor. In acest sens, Curtea considera ca, din moment ce exista o indoiala in ceea ce priveste realitatea sau fiabilitatea unei inregistrari, ar trebui sa existe o posibilitate clara si efectiva ca aceasta sa fie supusa unei expertize efectuate de un centru public ori privat independent de cel care a efectuat ascultarile.

Noul cadru legislativ

82. Curtea constata ca, in prezent, CPP cuprinde numeroase garantii in materie de interceptare si transcriere a convorbirilor, de arhivare a datelor pertinente si de distrugere a celor nerelevante; acest lucru este certificat de legile nr. 281/2003 si 356/2006 privind modificarea CPP, care impun ca operatiunile de interceptare si inregistrare a comunicatiilor efectuate prin telefon sau prin orice alt mijloc electronic sa fie realizate in baza unei autorizatii motivate, data de un judecator (par. 45-46 de mai sus).

83. De asemenea, din observatiile complementare ale Guvernului reiese ca, de acum inainte, controlul fiabilitatii inregistrarilor este de competenta Institutului National de Expertiza Criminalistica, care actioneaza sub autoritatea Ministerului Justitiei si ai carui experti au calitatea de functionar public, fiind complet independenti fata de autoritatile competente cu interceptarea sau transcrierea convorbirilor puse sub ascultare (par. 54 de mai sus).

84. Rezulta ca aceste modificari legislative, pe care trebuie sa le remarcam, sunt mult ulterioare faptelor denuntate de reclamant. Mai mult, trebuie constatat ca, in pofida modificarilor aduse CPP prin legile nr. 281/2003 si 356/2006, masurile de supraveghere in cazul unor potentiale amenintari la adresa sigurantei nationale par sa poata fi dispuse in prezent si de parchet, conform procedurii prevazute de art. 13 din Legea nr. 51/1991, prevedere care nu a fost abrogata pana in prezent. Acest lucru este confirmat de recenta decizie a Curtii Constitutionale, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 25 din 16 ianuarie 2007, prin care judecatorul constitutional, sesizat de o instanta nationala ce sustinea tocmai neconstitutionalitatea art. 13, motivat de faptul ca acesta permitea eludarea garantiilor prevazute de CPP in materie de interceptare a comunicatiilor, a invocat caracterul special al Legii nr. 51/1991, pentru a justifica aplicarea sa in cazul unor fapte ulterioare intrarii in vigoare a noii proceduri prevazute de CPP (par. 42 de mai sus)".