CONIAC vs. ROMANIA – Violarea principiului nemijlocirii in recurs, in conditiile condamnarii in lipsa a reclamantului la instantele inferioare. Esecul ICCJ de a-l audia personal pe reclamant sau de a examina alte probe in prezenta acestuia, dublat de refuzul ICCJ de a remedia situatia prin retrimiterea cauzei pentru o noua administrare a probelor. Incalcarea dreptului la un proces echitabil garantat de Art. 6.1 din Conventie
Data: 20 April 2016, 18:18 | autor: A.P. | 0 comentarii | 3447 afisari
In cauza Victor Coniac contra Romaniei, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a respins exceptia Guvernului referitoare la exercitarea abuziva de catre reclamant a dreptului de a introduce o cerere individuala si a constatat incalcarea Art. 6.1 din Conventie, privind dreptul la un proces echitabil.
Curtea a stabilit ca reclamantul - cercetat penal si apoi judecat in lipsa la fond si in apel - a fost condamnat in recurs fara ca Inalta Curte de Casatie si Justitie (competenta sa examineze cauza atat in fapt, cat si in drept) sa il audieze personal sau sa examineze alte probe in prezenta sa si fara a remedia situatia prin retrimiterea cauzei la instanta de apel in vederea unei noi administrari a probelor.
Reprezentat in fata Curtii de la Strasbourg de avocatul Valentin Amariutei din Baroul Vrancea, reclamantul a obtinut 2.400 euro daune morale si 3.000 euro taxe si cheltuieli.
Extras din hotarare:
"49. Curtea constata pentru inceput ca, desi procesul care se desfasoara in lipsa inculpatului nu este in sine incompatibil cu Art. 6 din Conventie, exista totusi o evidenta denegare de dreptate in cazul in care o persoana condamnata in lipsa nu are ulterior posibilitatea de a obtine de la instanta care a judecat cauza sa o reexaminare a fondului invinuirii - in drept si in fapt - in cazul in care nu s-a stabilit ca acesta a renuntat la dreptul sau de a se prezenta in instanta si de a se apara (a se vedea Sejdovic vs. Italia, Marea Camera, nr. 56581/00, par. 82, CEDO 2006-II; si Colozza vs. Italia, 12 februarie 1985, par. 29, seria a nr. 89), sau ca a intentionat sa se sustraga de la judecata (a se vedea Medenica vs. Elvetia, nr. 20491/92, par. 55, CEDO 2001-VI). Conventia acorda statelor contractante o larga marja de apreciere in ceea ce priveste alegerea cailor folosite pentru a garanta ca sistemele lor juridice sunt in conformitate cu cerintele Art. 6. Sarcina Curtii este de a stabili daca rezultatul urmarit de Conventie a fost atins. In special, caile procedurale oferite de legislatia si practica interne trebuie sa se fi dovedit eficiente in cazul in care un inculpat nu a renuntat la dreptul sau de a fi prezent si de a se apara si nici nu a incercat sa se sustraga de la judecata (a se vedea Somogyi vs. Italia, nr. 67972/01, par. 67, CEDO 2004-IV).
50. Curtea reaminteste, in acest sens, ca nici litera si nici spiritul Art. 6 din Conventie nu impiedica o persoana sa renunte, din proprie vointa, in mod expres sau tacit, la dreptul sau la garantiile unui proces echitabil (a se vedea Sejdovic, citata anterior, par. 86). Cu toate acestea, pentru a fi efectiva in sensul Conventiei, renuntarea la dreptul de a lua parte la proces trebuie sa fie stabilita in mod clar si sa fie insotita de garantii minime proportionale cu importanta sa.
51. Curtea observa in aceasta privinta ca prima intrebare este aceea daca reclamantul a fost informat in mod oficial despre urmarirea penala indreptata impotriva sa. Curtea a hotarat anterior ca informarea persoanei cu privire la actiunea penala indreptata impotriva sa este un act procedural de o asemenea importanta incat trebuie sa se efectueze in conformitate cu cerintele procedurale si materiale care pot garanta exercitarea efectiva a drepturilor inculpatului; cunoasterea vaga si neoficiala nu poate fi suficienta (a se vedea Sejdovic, citata anterior, par. 99; Stoyanov vs. Bulgaria, nr. 39206/07, par. 34, 31 ianuarie 2012; Kounov vs. Bulgaria, nr. 24379/02, par. 47, 23 mai 2006).
52. Revenind la prezenta cauza, Curtea constata ca partile nu contesta faptul ca reclamantul a parasit tara inainte de declansarea urmarii penale indreptate impotriva sa. In aceasta privinta, Curtea constata ca reclamantul a parasit tara la 25 iunie 2003, plangerea penala impotriva sa a fost depusa in iulie 2003, iar urmarirea penala a inceput in septembrie 2003.
53. In ceea ce priveste intrebarea daca autoritatile au actionat prompt si au facut eforturi suficiente si adecvate pentru a da de urma reclamantului si a afla unde se afla acesta pentru a putea sa ii transmita comunicarea despre actiunea penala indreptata impotriva sa, Curtea constata ca procesele-verbale intocmite in august si septembrie 2003 dovedesc ca organele de cercetare au incercat sa il contacteze pe reclamant la inceputul investigatiei. Actele arata ca organele de cercetare au mers de mai multe ori la ultimul domiciliu cunoscut al reclamantului. Cu toate acestea, nu exista nicio dovada ca reclamantului i-a fost transmisa citatia la ultimul sau domiciliu sau la orice alta adresa dupa septembrie 2003. De asemenea este greu de stabilit daca reclamantul a fost informat despre urmarirea penala de catre sotia sa, avand in vedere ca documentele prezentate de reclamant arata ca divortul lor s-a pronuntat la 20 octombrie 2003. De asemenea, Curtea constata ca reclamantul nu a primit nicio comunicare oficiala privind initierea urmaririi penale sau despre termenul procesului sau. Se pare ca, de fiecare data cand agentii de politie au mers la ultimul domiciliu al reclamantului, acestia au incercat sa obtina informatii despre locul unde se afla, dar nu au lasat nicio citatie si niciun document.
54. Avand in vedere considerentele de mai sus si in absenta unei comunicari oficiale adresate reclamantului, Curtea nu este convinsa ca acesta din urma a avut cunostinta de procesul impotriva sa la inceputul actiunii penale. Cu toate acestea, se pare ca, dupa condamnarea sa de catre instanta de fond, reclamantul a luat cunostinta de procesul penal. Acesta a declarat apel impotriva hotararii de condamnare si a ales sa fie reprezentat de acelasi avocat care a fost desemnat de instanta sa il reprezinte in fata instantei de fond.
55. Avand in vedere toate cele de mai sus, Curtea considera ca, in prezenta cauza, Guvernul parat nu a demonstrat ca reclamantul a avut un anumit nivel de cunoastere in privinta inceperii urmaririi penale sau in privinta invinuirilor aduse atat de suficient pentru a justifica concluzia ca a renuntat la dreptul sau de a fi prezent la proces sau ca a incercat sa se sustraga justitiei.
56. De asemenea, Curtea constata ca, dupa respingerea apelului, reclamantul a revenit de bunavoie in Romania si a participat la toate sedintele Inaltei Curti de Casatie si Justitie in cadrul procedurii recursului.
57. In aceasta privinta, Curtea reaminteste ca se poate spune ca procesul in ansamblu a fost echitabil daca acuzatului i s-a permis sa atace hotararea de condamnare in lipsa si a avut dreptul de a fi prezent la sedinta instantei de apel, deschizand astfel posibilitatea unei noi examinari in fapt si in drept a invinuirii (a se vedea Jones vs. Regatul Unit, decizie, nr. 30900/02, 9 septembrie 2003).
58. De asemenea, in cazul in care o instanta de recurs trebuie sa examineze o cauza in fapt si in drept, precum si sa evalueze in ansamblu problema vinovatiei sau nevinovatiei reclamantului, aceasta nu poate, din motive ce tin de caracterul echitabil al procesului, sa solutioneze corespunzator chestiunile respective fara o examinare nemijlocita a probelor prezentate de inculpat personal, care sustine ca nu a savarsit fapta pretinsa a fi infractiune (a se vedea Ekbatani vs. Suedia, 26 mai 1988, par. 32, seria A nr. 134; Lacadena Calero vs. Spania, nr. 23002/07, par. 36, 22 noiembrie 2011; Vaduva vs. Romania, nr. 27781/06, par. 37, 25 februarie 2014).
59. Revenind la prezenta cauza, Curtea constata ca procedura in vigoare la data faptelor permitea Inaltei Curti sa pronunte o noua hotarare pe fond chiar si in cadrul examinarii unui recurs. In cauzele Popa si Tanasescu vs. Romania (nr. 19946/04, par. 48, 10 aprilie 2012) si Gaitanaru vs. Romania (nr. 26082/05, par. 30, 26 iunie 2012), Curtea a avut deja posibilitatea de a examina intinderea competentelor Inaltei Curti si a constatat ca procedurile in fata acesteia constituie proceduri de plin drept, guvernate de aceleasi norme ca in cazul unui proces pe fond, instanta fiind obligata sa examineze atat faptele, cat si problemele de drept. Inalta Curte putea decide fie achitarea reclamantului, fie condamnarea acestuia, dupa o examinare aprofundata a problemei vinovatiei sau nevinovatiei sale. Daca circumstantele cauzei impun in mod direct necesitatea de a administra probe, Inalta Curte ar putea retrimite cauza la o instanta de grad inferior, in conformitate cu prevederile Codului de procedura penala in vigoare la momentul faptelor (a se vedea supra, par. 27).
>>POPA SI TANASESCU vs. ROMANIA
60. Aspectele pe care Inalta Curte de Casatie si Justitie le-a examinat pentru a decide daca reclamantul a fost vinovat erau de natura faptica, ceea ce ar fi justificat o noua examinare a probelor, mai ales ca aceasta a fost prima instanta la sedintele careia reclamantul a fost prezent.
61. Cu toate acestea, Inalta Curte nu a folosit aceste posibilitati si, in schimb, a judecat cauza pe baza probelor prezentate, in lipsa reclamantului, procurorului si instantelor de fond si de apel. Neaudierea inculpatului personal este si mai incompatibila cu cerintele unui proces echitabil in circumstantele specifice ale prezentei cauze, in care instanta de recurs a facut o examinare a elementului subiectiv al presupusei infractiuni, si anume, intentia reclamantului de a savarsi infractiunea. In aceasta privinta, Curtea constata ca reclamantul a fost achitat intr-un alt proces penal avand ca obiect o infractiune similara de inselaciune, si anume, emiterea de cecuri fara a avea fonduri suficiente in conturile bancare, pe motiv ca nu a actionat cu intentia directa de a obtine un folos necuvenit pentru sine (a se vedea supra, par. 25).
62. In plus, referitor la argumentul Guvernului potrivit caruia nici reclamantul, nici avocatul sau nu au cerut in mod special Inaltei Curti ascultarea sa ori a martorilor, Curtea considera ca absenta reclamantului din cadrul procedurilor desfasurate in fata organelor de cercetare penala si a instantelor de grad inferior constituia pentru Inalta Curte un motiv suficient de puternic pentru a justifica o noua examinare a probelor. In orice caz, Curtea reaminteste ca instantele nationale au obligatia de a lua masuri pozitive in acest scop, chiar si in situatia in care reclamantul nu a solicitat asa ceva (a se vedea Danila vs. Romania, nr. 53897/00, par. 41, 8 martie 2007; si Gaitanaru, citata anterior, par. 34).
63. De asemenea, desi Inalta Curte i-a permis reclamantului sa faca o declaratie la finalul sedintei, trebuie remarcat faptul ca, dupa cum Curtea a constatat deja, folosirea acestei posibilitati nu este suficienta in sensul Art. 6 din Conventie (a se vedea Constantinescu vs. Romania, nr. 28871/95, par. 58, CEDO 2000-VIII).
In aceste circumstante, faptul ca Inalta Curte nu l-a ascultat pe reclamant personal sau nu a examinat alte probe in prezenta sa, precum si faptul ca nu a remediat situatia retrimitand cauza la curtea de apel pentru o noua administrare a probelor au restrans in mod substantial dreptul la aparare al reclamantului.
64. Considerentele de mai sus sunt suficiente pentru a-i permite Curtii sa respinga exceptia referitoare la exercitarea abuziva, de catre reclamant, a dreptului de a introduce o cerere individuala si pentru a concluziona ca, in prezenta cauza, instantele nationale nu au respectat cerintele unui proces echitabil.
65. Intrucat aceasta cerinta nu a fost indeplinita, Curtea considera ca a fost incalcat art. 6.1 din Conventie".
sursa: lege5.ro
Pentru incalcarea principiului nemijlocirii, cititi si:
>>Ilisescu si Chiforec vs. Romania
Adauga comentariu
ATENTIE
Mesajele cu continut indecent nu vor fi postate.
Inainte de a posta, cititi regulamentul: Termeni legali si Conditii