Seductia robei, reflectii despre vocatie (I)

Sunt un avocat incercat si, ca sa incep in maniera Catilinarelor – exordium ex abrupto – raman un indragostit de profesie. O viata i-am rabdat capriciile si schimbarile de look. Am pledat sub trei coduri civile, am asistat inculpati sub nenumaratele avataruri ale legii penale, am trait sub doua constitutii, am respirat in doua ordini publice si acum ma adaptez celei europene. Incerc sa invat din mers si sa simt mersul nou al lumii.

Dupa ce am revenit din viata politica si publica, adica dupa doisprezece ani, a fost ca si cum am stat izolat prin vreo Siberie. Am gasit o profesie siluita de nevoi, pauperizata, fara constiinta de breasla, agresata din toate partile, fara nerv, fara sclipire si - asta este cel mai dureros - fara tinuta. Am vazut oameni tineri cu privire fara lumina, fara preocuparea fireasca de a privi cu obstinatie catre steaua destinului lor.

E ceva cu lumea asta, mi-am zis, de parca prezentul acesta a abolit orice cultura a lucrului bine facut, a renuntat prosteste la cultura, in general. Salile de judecata au pierdut aura de solemnitate, judecatorii se comporta ca niste slujbasi iritati, colegii mei turuie rapid despre niste articole de lege, intr-o ritmica pop in trei timpi: pac-pac-pac, alta cauza. E naucitor, lasa in suflet o senzatie abisala de derizoriu, iar in minte isi face loc demonul culpabil al inutilitatii.

In procese, actorii principali vorbesc in limbi diferite, procurorul vine cu lectia invatata, judecatorul tine sa simplifice la maximum ca sa mai scoata din lista o pricina, avocatul face doar ce i se permite, pledeaza minim si, daca are diligenta, depune concluzii scrise. Punct. Formalism extrem, viteza, eficienta, un mecanism simplu pentru eterna spalare pe maini...

Citește continuarea pe Monitorul Justiției