Protectia penala a avocatului si imunitatea pledoariei

Caracterul indispensabil al independentei avocatului in economia dreptului conventional la un proces echitabil impune stipularea unor garantii adecvate, mergand pana la protejarea avocatului chiar pe calea normelor de drept penal.

---

Scurte consideratii vizand independenta avocatului ca garantie directa a echitabilitatii procedurii

Astfel, in opinia mea, cea mai importanta garantie pentru echitabilitatea procedurii judiciare, fara a deosebi dupa natura acesteia, o constituie participarea in cauza a unui actor absolut independent – avocatul. Iar independenta acestuia, recunoscuta institutional intr-o mai mare sau mai mica masura, dintr-o perspectiva mai larga sau mai restransa, constituie veritabila unitate de masura a eficientei acestei garantii conventionale.

Poate potrivnic opiniei doctrinare sau jurisprudentiale majoritare (despre care admit ca in realitate este covarsitoare) inteleg sa subliniez importanta acestei garantii, plasand-o inaintea altor conditii esentiale ale procedurii, cum ar fi insasi legalitatea acesteia. Imi argumentez enuntul prin aceea ca tocmai independenta avocatului ii permite acestuia sa critice dinauntrul ori, mai nou, din afara cadrului procesual insasi legalitatea procedurii judiciare in care participa. In acest context, independenta avocatului (masurata prin gradul de impunitate recunoscut in abstract prin lege si in concret prin dispozitiile organului judiciar) face diferenta dintre legalitatea pur enuntiativa a unei proceduri si legalitatea efectiv si eficient urmarita si transpusa in practica. In aceasta filozofie, legalitatea procedurii administrata de o putere a statului devine subordonata participarii unui avocat cu adevarat independent, ales de parte (sau desemnat acesteia independent de orice ingerinta a organului judiciar). Exigenta cu care avocatul isi exercita profesia (implicit atributele procesuale ale acesteia) garanteaza in mod eficient partii legalitatea procedurii, astfel incat aceasta nu trebuie nici stingherita, nici subrezita de lege, cu atat mai putin de interpretul acesteia. Intr-o lume ideala, exigenta avocatului ar fi cultivata prin conferirea si respectarea stricta a unor garantii adecvate privind independenta sa, care, privita intr-un un spectru larg, ar include pana si aspecte de ordin material sau financiar.

 

In acest context, autoritatile romane, in special legiuitorul si autoritatile judiciare, au incercat o vreme sa asigure exercitarii profesiei de avocat un cadru legislativ si institutional care sa inspire cel putin aparenta unor garantii asigurate independentei avocatului. Prin urmare, atat in cuprinsul Legii 51 cat si in aplicarea ei in practica, proclamarea independentei avocatului este de-a dreptul abundenta. Vom analiza insa in continuare o serie de norme sau de dispozitii pronuntate in aplicarea acestora care dau adevarata masura a acestei garantii, ale carei atribute sunt exprimate in mai multe planuri.

I. Independenta si organizarea autonoma a profesiei

Astfel, sub un prim aspect, legiuitorul a asigurat in primul rand independenta profesiei de avocat, scotand-o de sub controlul sau de sub tutela oricarei autoritati executive sau judecatoresti.

Organizarea autonoma a profesiei a functionat ca un stimulent al independentei avocatului, eliberat astfel de constrangerea perspectivei unei cenzuri administrative, exercitate sub diverse forme de catre autoritatea sa tutelara. Mai mult, organizarea autonoma a profesiei, definita de altfel ca libera si independenta, a avut ca efect scoaterea avocatului din sfera functionarilor publici, asa cum era conturata de definitia din legea penala. Or, cred ca excluderea implicita a avocatului din sfera subiectilor activi ai infractiunilor de serviciu a avut o pondere determinanta in continutul garantiilor vizand independenta avocatului. Astfel, odata eliberat de presiunea implicita exercitata de eventualul arbitrariu in instrumentarea unor invinuiri privind conduita sa profesionala, avocatul a devenit cu adevarat liber sa isi exercite functia judiciara (inca neconsacrata expres de legea procesuala romana).

Subliniez ca aceasta excludere implicita opereaza in temeiul definitiilor succesive in timp date de legea penala categoriei functionarilor publici, nicidecum in temeiul excluderilor mai ferme sau mai putin categorice date de-a lungul timpului in legea speciala (de tipul “avocatul nu poate fi asimilat functionarului public…” si altele).

In mod complementar, inteleg sa amintesc ca, fara a fi functionar public, avocatul poate fi subiect al masurilor de prevenire, descoperire si sanctionare a faptelor de coruptie atunci cand acesta exercita “functii” asa cum sunt ele generos definite de dispozitiile generale din art. 1 al Legii 78/2000 sau in continutul constitutiv al infractiunilor incriminate de aceeasi lege speciala. Mai mult, avocatul intra in enumerarea limitativa a categoriilor socioprofesionale de subiecti calificati care atrag competenta dupa calitatea persoanei a Directiei Nationale Anticoruptie.

Pe de alta parte, independenta profesiei consacarta prin legea organica a produs si un recul, constand in abuzul sistematic al unei categorii de indivizi de aparenta unui drept. Legiuitorul a cautat sa corijeze acest recul, perfectionand in timp protectia de natura penala asigurata exercitarii profesiei de avocat si completand-o cu dispozitii care au conturat si au completat sanctionarea penala a exercitarii fara drept a profesiei de avocat.

Astfel, in forma initiala a legii, exercitarea fara drept a profesiei era incriminata in dispozitiile art. 22 “Exercitarea oricarei activitati de asistenta juridica specifica profesiei de avocat, de catre persoana care nu este inscrisa in tabloul avocatilor, constituie infractiune si se sanctioneaza potrivit legii penale.”

In forma modificata si completata prin dispozitiile Legii 255/2004, “asistenta juridica” ca actiune care compune elementul material al infractiunii este explicitata prin extinderea la toate activitatile prevazute de dispozitiile art.3 din Legea 51, savarsite atat de persoane fizice, cat si de persoane juridice “Art. 25 Exercitarea oricarei activitati de asistenta juridica specifica profesiei de avocatsi prevazuta la art. 3 de catre o persoana fizica sau juridica ce nu are calitatea de avocat inscris intr-un barou/ si pe tabloul avocatilor acelui barou/ constituie infractiune si se pedepseste potrivit legii penale.”

Ulterior, in forma modificata de dispozitiile OUG 159/2008 norma de incriminare a fost completata prin atasarea unor dispozitii procesuale in continutul articolului 26:

“Exercitarea oricarei activitati de asistenta juridica specifica profesiei de avocat si prevazuta la art. 3 de catre o persoana fizica sau juridica ce nu are calitatea de avocat inscris intr-un barou si pe tabloul avocatilor acelui barou constituie infractiune si se pedepseste potrivit legii penale.

(2) Instantele sunt obligate sa verifice si sa se pronunte asupra calitatii de reprezentant al unei persoane care se prezinta ca avocat, exercitand acte specifice acestei profesii si folosind insemnele profesiei de avocat.

(3) Actele specifice profesiei de avocat, efectuate in mod public de o persoana care nu a dobandit calitatea de avocat in conditiile prezentei legi, sunt nule daca s-a produs o vatamare ce nu poate fi remediata in alt mod, in afara de cazul in care modul de indeplinire a acestora a fost de natura sa produca o eroare comuna cu privire la calitatea celui care le-a savarsit.

(4) In cazurile prevazute de prezentul articol, baroul are dreptul la actiune in despagubiri impotriva persoanei fizice sau juridice care exercita fara drept profesia de avocat.

(5) Sumele obtinute cu titlu de despagubiri potrivit alin. (4) vor fi cuprinse in bugetele barourilor si vor fi folosite in mod exclusiv pentru organizarea activitatii de pregatire profesionala a avocatilor, in conditiile legii.”

In timp, deciziile pronuntate de Inalta Curte in solutionarea recursurilor in interesul legii (XIII/2007 si XV/2015) au contribuit la consolidarea independentei profesiei de avocat, eliminand presiunea implicata de exercitarea clandestina a profesiei.

Astfel, potrivit interpretarii obligatorii a legii, “persoanele care exercita activitati specifice profesiei de avocat in cadrul unor barouri paralele cu cele care fiinteaza in temeiul legii, indiferent daca acestea au fost/vor fi (fost) constituite dupa intrarea in vigoare a Legii nr. 255/2004 ori au existat si anterior, dar si-au continuat activitatea ulterior acestei date, au reprezentarea subiectiva a faptului ca actioneaza dincolo de cadrul legal in vigoare, caci acesta are suficienta precizie si claritate pentru a permite destinatarilor ei sa il inteleaga si sa-si conformeze conduita dispozitiilor sale, fiind astfel exclusa posibilitatea invocarii erorii, ca o cauza de neimputabilitate prevazuta de art. 30 din Codul penal”.

Decizia XV a Inaltei Curti nu se limiteaza la excluderea erorii ca si cauza de neimputabilitate ci cuprinde si un examaen exigent al cerintei esentiale a infractiunii – exercitarea “fara drept” a profesiei. Astfel, Inalta Curte a stabilit ca “singura modalitate legala de exercitare a profesiei de avocat este cea prevazuta de Legea nr. 51/1995, republicata, cu modificarile ulterioare, si este conditionata de inscrierea in tabloul unui barou component al Uniunii Nationale a Barourilor din Romania, forma de organizare profesionala unica si exclusiva”.

Mai mult, instanta suprema a mai retinut ca “Aceasta conditie nu este indeplinita in cazul persoanelor care exercita activitati specifice profesiei de avocat in cadrul unor entitati paralele cu cele care fiinteaza in mod legal si sunt ututiliza, contrar dispozitiilor legale exprese, denumiri identice. … Intr-o asemenea ipoteza, este indeplinita cerinta exercitarii “fara drept” a activitatilor specifice profesiei de avocat, esentiala pentru existenta laturii obiective a infractiunii prevazute de art. 348 din Codul penal.”

Asadar, s-ar putea concluziona ca in cele din urma, independenta profesiei se bucura atat de o consacrare legislativa adecvata cat si de o transpunere eficace in practica a continutului normei.

II. Independenta avocatului

Intr-un plan separat, Legea 51 a urmarit sa asigure independenta insusi avocatului, conferindu-i individual o protectie speciala. Astfel, legiuitorul a asigurat o protectie speciala pe calea normei penale atat persoanei avocatului cat si conduitei acestuia, in mod special in ceea ce priveste imunitatea pledoariei.

A – Protectia individuala

Pe de o parte, legea a incriminat actiunile indreptate impotriva onoarei, libertatii si integritatii avocatului. In timp, protectia asigurata avocatului prin norma penala s-a extins si asupra actiunilor indreptate membrilor familiei avocatului.

Astfel, in forma initiala a legii, dispozitiile art.33 prevedeau ca:

“Insulta, calomnia ori amenintarea savarsite impotriva avocatului in timpul exercitarii profesiei si in legatura cu aceasta se pedepsesc cu inchisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amenda.

Lovirea sau alte acte de violenta savarsite impotriva avocatului in conditiile alin. 2 se pedepsesc cu inchisoare de la 6 luni la 3 ani.”

Ulterior, abia in forma modificata prin dispozitiile OUG 159/2008, art.37 alin.41 de la epoca respectiva a inclus si extinderea protectiei penale speciale asupra familiei avocatului:

“(1) In exercitarea profesiei avocatii sunt ocrotiti de lege, fara a putea fi asimilati functionarului public sau altui salariat.

(2) Amenintarea savarsita impotriva avocatului in timpul exercitarii profesiei si in legatura cu aceasta se pedepseste cu inchisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amenda.

(3) Lovirea sau alte acte de violenta savarsite impotriva avocatului in conditiile alin. (2) se pedepsesc cu inchisoare de la 6 luni la 3 ani.

(4) Actiunea penala se pune in miscare la plangerea prealabila a partii vatamate, iar pentru faptele prevazute la alin. (3), si din oficiu. Retragerea plangerii prealabile sau impacarea partilor inlatura raspunderea penala.

(4/1) In cazul infractiunilor prevazute la alin. (2) si (3), savarsite impotriva sotului sau a unei rude apropiate a avocatului in scop de intimidare ori de razbunare in legatura cu exercitarea de catre avocat a profesiei, limitele speciale de pedeapsa prevazute de lege se majoreaza cu jumatate.

In prezent, incriminarea faptelor indreptate impotriva avocatului, membrilor familiei sale si bunurilor sale au fost absorbite in continutul infractiunii de ultraj judiciar.

Art. 279. Ultrajul judiciar

(1) Amenintarea, lovirea sau alte violente, vatamarea corporala, lovirile sau vatamarile cauzatoare de moarte ori omorul, savarsite impotriva unui judecator sau procuror aflat in exercitarea atributiilor de serviciu, se sanctioneaza cu pedeapsa prevazuta de lege pentru acea infractiune, ale carei limite speciale se majoreaza cu jumatate.

(2) Savarsirea unei infractiuni impotriva unui judecator sau procuror ori impotriva bunurilor acestuia, in scop de intimidare sau de razbunare, in legatura cu exercitarea atributiilor de serviciu, se sanctioneaza cu pedeapsa prevazuta de lege pentru acea infractiune, ale carei limite speciale se majoreaza cu jumatate.

(3) Cu aceeasi pedeapsa se sanctioneaza faptele comise in conditiile alin. (2), daca privesc un membru de familie al judecatorului sau al procurorului.

(4) Dispozitiile alin. (1)-(3) se aplica in mod corespunzator si faptelor comise impotriva unui avocat in legatura cu exercitarea profesiei.

Subliniez ca in lipsa incriminarii actiunilor indreptate impotriva avocatului, bunurilor acestuia sau impotriva membrilor familiei sale, garantarea independentei avocatului ar fi avut un caracter pur declarativ, steril si ineficient. Prevederea acestor fapte in legea penala si incorporarea lor in continutul ultrajului judiciar poate fi interpretata ca o recunoastere formala a calitatii de partener al justitiei induse de semnificatia participarii noastre in procedurile judiciare.

B – Protectia indatoririlor profesionale

Intr-un alt plan, a carui “evolutie” in timp insa o gasesc ingrijoratoare, legiuitorul a urmarit sa asigure avocatului un cadru normativ complex care ii garanta ca indeplinirea indatoririlor profesionale esentiale (prevazute imperfect sau incomplet in legea speciala) nu ii va angaja vreo raspundere, indiferent de felul acesteia, conservand astfel independenta conduitei profesionale.

Astfel, in raport de continutul imperfect al dispozitiei art. 11 din Legea 51 (“Avocatul este dator sa pastreze secretul profesional privitor la orice aspect al cauzei care i-a fost incredintata, cu exceptia cazurilor prevazute expres de lege.”), legiuitorul a urmarit sa dea asigurari suplimentare independentei avocatului, completand dispozitia legii organice cu norme penale sau procesual penale. In acest context, limitele secretului profesional enuntat de dispozitiile art. 11 din Legea 51/1995 erau conturate pe de o parte de dispozitiile penale care incriminau divulgarea secretului profesional si, pe de alta parte, de un set de norme din legi speciale care asigurau o veritabila eficienta acestuia.

Bunaoara, dispozitiile art. 26 al Legii 78/2000 imprima cu adevarat eficienta secretului profesional al avocatului, instituind un tratament derogatoriu de la regimul generic al secretelor profesionale. Potrivit dispozitiei citate, secretul profesional al avocatului ramane opozabil organelor judiciare si dupa inceperea urmaririi penale, spre deosebire de secretul fiscal sau de cel bancar.

Dispozitii similare existau si in cuprinsul Legii 508/2004 si al OUG 43/2002 insa au fost suprimate prin dispozitiile Legii 255/2013 privind punerea in aplicare a noului cod de procedura penala. Pe de alta parte, regimul derogatoriu al secretului profesional al avocatului in cursul urmaririi penale in dispozitiile art. 306 alin. 4 din Codul de procedura penala.

Simultan, in noul cod penal, continutul constitutiv al infractiunii de divulgare a secretului profesional a restrans in mod nejustificat actiunea incrimnata la divulgarea datelor privind viata privata a persoanei, excluzand astfel din sfera informatiilor confidentiale cele relative la persoanele juridice. Un fals argument in sens contrar il constituie aparenta completare a incriminarii data prin contintul divulgarii informatiilor secrete de serviciu sau care nu sunt destinate publicitatii. Astfel, asa zisa completare este doar aparenta cata vreme subiectii activi ai acestei infractiuni nu sunt avocatii ci sunt fie cei calificati (functionarii publici sau cei asimilati acestora de dispoziitile art. 308 din Codul penal), fie cei care au luat pur si simplu cunostinta despre acestea. Prin urmare, este evident ca dispozitia art. 304 din Codul penal nu incrimineaza incalcarea secretului profesional al avocatului, cata vreme raspunderea ar fi similara cu cea a unui individ oarecare care intra chiar si intamplator in posesia unor astfel de date.

Mai grav insa, contintul constitutiv al infractiunii de obstructionare a justitiei tinde sa suprime continutul garantiilor asigurate precar privind indatorirea de pastrare a secretului profesional (cel putin in cursul cercetarii judecatoresti).

“Art. 271 Obstructionarea justitiei

(1) Persoana care, fiind avertizata asupra consecintelor faptei sale:

a) impiedica, fara drept, organul de urmarire sau instanta sa efectueze, in conditiile legii, un act procedural;

b) refuza sa puna la dispozitia organului de urmarire penala, instantei sau judecatorului sindic, in tot sau in parte, datele/, informatiile/, inscrisurile/ sau bunurile detinute, care i-au fost solicitate in mod explicit, in conditiile legii, in vederea solutionarii unei cauze, se pedepseste cu inchisoare de la 3 luni la un an sau cu amenda.

(2) Dispozitiile alin. (1) nu se aplica in cazul persoanei urmarite sau judecate pentru infractiunea care formeaza obiectul procesului penal.”

In contextul in care indatorirea prevazuta de art. 11 din legea de organizare nu este absoluta, fiind subrezita de insasi “exceptia cazurilor prevazute de lege”, nici norma de incriminare citata nu este tocmai fericit conceputa in conditiile in care ea face o trimitere imprecisa la lege. Astfel, ea nu poate opera drept o garantie eficace privind excluderea avocatului din randul subiectilor activi ai infractiunii, asa cum o face in cazul suspectului sau inculpatului. In cazul avocatului, trimiterea “in conditiile legii” este imprecisa si interpretabila. Mai mult, in lipsa unei interpretari oficiale, optiunea dintre aplicarea normei generale (conservarea secretului profesional) si exceptia ei ramane la dispozitia organului judiciar, expunand astfel avocatul riscului arbitrariului organului judiciar nemultumit de nerespectarea propriei dispozitii.

In consecinta, opinez ca indatorirea de a pastra secretul profesional a fost sever erodata de reforma in materie penala, intr-o asemenea masura incat protectia penala asigurata avocatului s-a convertit intr-o semnificativa vulnerabilitate a acestuia. Desi nu pot remarca vreun efect pozitiv al diluarii garantiilor conferite independentei avocatului, trebuie subliniat ca respectarea normelor esentiale de conduita profesionala se bucura in continuare de protectia conventionala asigurata de insasi organele judiciare “impotriva” carora ele au fost recunoscute.

C – Imunitatea pledoariei in dreptul national

Pe de alta parte, legiuitorul a conferit o garantie relativa la conduita profesionala a avocatului, stipuland tot pe calea normei penale imunitatea prevazuta in prezent de dispozitiile art.39 alin.3 din Legea 51

“Avocatul nu raspunde penal pentru sustinerile facute oral sau in scris, in forma adecvata si cu respectarea prevederilor alin. (2), in fata instantelor de judecata, a organelor de urmarire penala sau a altor organe administrative de jurisdictie si nici daca sunt in legatura cu consultatiile oferite justitiabililor ori cu formularea apararii in acea cauza, daca ele sunt facute cu respectarea normelor de deontologie profesionala.”

Din pacate, aceasta garantie nu are un caracter absolut, cata vreme limitele acestei garantii au fost reconturate si redefinite de-a lungul timpului pe calea normelor penale, a normelor legii speciale (care au imbracat mai multe forme) si pe pe calea normelor statutare.

Astfel, norma penala in vigoare nu enunta vreo rezerva cu privire la avocat si nici macar nu face trimitere la legea organica.

Art. 278. Incalcarea solemnitatii sedintei “intrebuintarea de cuvinte ori gesturi jignitoare sau obscene, de natura sa perturbe activitatea instantei, de catre o persoana care participa sau asista la o procedura care se desfasoara in fata instantei, se pedepseste cu inchisoare de la o luna la 3 luni sau cu amenda.”

De altfel, nici infractiunea de sfidare a organului judiciar din vechiul cod nu facea o astfel de distinctie intre avocat si alti participanti. Mai mult, vechiul corespondent al infractiunii avea o sfera si mai larga de aplicare, care cuprindea toate organele judiciare, fara ase limita la instanta.

Asadar, potrivit legii penale, fapta avocatului nu se deosebeste cu nimic de fapta justitiabilului, a martorului sau a expertului. In opinia mea, chiar si o eventuala agravare a raspunderii avocatului pe calea unei norme derogatorii ar fi conservat mai eficient garantiile conferite avocatului. Ratiunea pentru care opinez ca ni s-ar fi cuvenit un tratament distinct consta tocmai in conservarea eficientei garantiei defipte in favoarea avocatului ca participant care compare chiar cotidian in fata instantei, ocrotindu-l astfel impotriva oricaror potentiale abuzuri sau altor conduite nepermise organului judiciar.

Este adevarat ca insasi norma din legea de organizare a profesiei impedica de la bun inceput o asemenea conduita, insa succesiunea in timp a acestora a contribuit (uneori in mod necesar) la restrangerea cadrului imunitatii pledoariei si, finalmente, al consultatiei.

Astfel, in forma initiala a legii, dispozitiile art.33 alin.5 si 6 prevedeau urmatoarele:

“Avocatul este obligat sa respecte solemnitatea sedintelor de judecata si sa nu foloseasca expresii jignitoare fata de completul de judecata/, fata de ceilalti avocati/ sau fata de partile din proces/.

Avocatul nu raspunde penal pentru sustinerile facute, oral sau in scris, in fata instantei de judecata/ sau a altor organe, daca aceste sustineri sunt in legatura cu apararea si necesare cauzei ce i-a fost incredintata.”

In forma modificata de Legea 255/2004, obligatiile vizand solemnitatea sedintei prrevazute de dispozitiile art.37 s-au extins material, impiedicand stirbirea autoritatii si si in privinta sferei persoanelor protejate, iar imunitatea s-a limitat (“numai daca”) la sustinerile aflate “in legatura cu apararea … si … necesare stabilirii adevarului”. Mai mult, nerespectarea obligatiilor a fost calificata ca abatere disciplinara grava.

“(5) Avocatul este obligat sa respecte solemnitatea sedintei de judecata, sa nu foloseasca cuvinte sau expresii de natura a aduce atingere autoritatii, demnitatii si onoarei completului de judecata/, procurorului/, celorlalti avocati/ si partilor/ ori reprezentantilor acestora/ din proces.

(6) Avocatul nu raspunde penal pentru sustinerile facute oral sau in scris, in forma adecvata si cu respectarea prevederilor alin. (5), in fata instantelor de judecata, a organelor de urmarire penala sau a altor organe administrative de jurisdictie si numai daca aceste sustinerisunt in legatura cu apararea in acea cauza si sunt necesare stabilirii adevarului.

(7) Nerespectarea de catre avocat a prevederilor alin. (5) si (6) constituie abatere disciplinara grava. Raspunderea disciplinara nu exclude raspunderea juridica penala sau civila, dupa caz.”

Legea 270/2010 a adus o aparenta si efemera extindere a imunitatii si asupra raspunderii atrase de contintul consultatiei juridice, continuta intr-o noua dispozitie, care a fost abrogata de dispozitiile OUG 10/2011:

(8) Avocatul nu raspunde penal pentru recomandarile si opiniile profesionale pe care le comunica clientului sau si nici pentru actele juridice pe care le propune clientului sau, urmate de savarsirea de catre client a unei fapte prevazute de legea penala. Prezentul alineat nu se aplica in cazul infractiunilor prevazute de Codul penal la art. 155-173, art. 174-192, art. 197-204,art. 205-206, art. 236-244, art. 273-277, art. 279-281, art. 303-307, art. 308-313, art. 314-316, art. 317-330, art. 331-347, art. 348-352, art. 353-355, art. 356-361.

Legea 187/2012 a modificat din nou compunerea acestui articol, devenit rasptimp art.39, eliminand dispozitiile relative la protectia avocatului, familiei si bunurilor sale, care au fost absorbite in ultrajul judiciar si reintroducand imunitatea consultatiei:

“(2) Avocatul este obligat sa respecte solemnitatea sedintei de judecata, sa nu foloseasca cuvinte sau expresii de natura a aduce atingere autoritatii, demnitatii si onoarei completului de judecata, procurorului, celorlalti avocati si partilor ori reprezentantilor acestora in proces.

(3) Avocatul nu raspunde penal pentru sustinerile facute oral sau in scris, in forma adecvata si cu respectarea prevederilor alin. (2), in fata instantelor de judecata, a organelor de urmarire penala sau a altor organe administrative de jurisdictie si nici daca sunt in legatura cu consultatiile oferite justitiabililor ori cu formularea apararii in acea cauza, daca ele sunt facute cu respectarea normelor de deontologie profesionala.

(4) Nerespectarea de catre avocat a prevederilor alin. (2) si (3) constituie abatere disciplinara grava. Raspunderea disciplinara nu exclude raspunderea penala sau civila.”

Asadar, s-ar putea sintetiza ca in favoarea noastra functioneaza o garantie ponderata constand in aceea ca sustinerile avocatului fie din cuprinsul concluziilor, fie din cuprinsul consultatiei, care sunt formulate intr-o forma adecvata si care respecta normele de deontologie profesionala se bucura de imunitate.

Lasand la o parte rezervele abundente, totusi firesti, aceasta dispozitie legala cu natura penala constituie totusi o garantie a independentei avocatului. Insa regimul ei juridic este neclar, cata vreme formularea necorespunzatoare a textului (“nu raspunde penal”) nu permite o calificare categorica a naturii acestei dispozitii: cauza justificativa, cauza care inlatura raspunderea penala sau cauza de nepedepsire. Mai mult, nici intinderea ei nu poate fi lesne determinata cata vreme sustinerile avocatului pot imbraca forma unor infractiuni, cu incepand cu violarea vietii private (unde cauza de exonerare vizeaza numai probarea savarsirii unei infractiuni, nu si teza contrara) si terminand enumerarea exemplficativa (determinata de continutul sau cu adevarat generos) cu divulgarea unor secrete de stat. Prin urmare, in lipsa identificarii precise a valorii sociale ocrotite de norma penala a legii speciale, garantia defipta in favoarea avocatului de legea nationala isi pastreaza natura imperfecta si criticabila.

Av. Mihnea Octavian Stoica (foto), membru al Consiliului UNBR si Prodecan al Baroului Bucuresti