Nevoia de politica si politicieni

„Menirea politicii moderne este sa determine regulile de exercitare a puterii conform domniei legii” - Francis Fukuyama

In general oamenii nu au o parere buna despre politica si politicieni. Exista perceptia ca politica este dominata de vorbe fara acoperire, ca unii dintre politicieni nu au prestatii tocmai onorabile, ca exista in aceasta zona coruptie si lipsa de transparenta. In parte aceste perceptii nu sunt departe de adevar. Ele l-au determinat, se pare, pe celebrul specialist in politici economice, americanul Keneth Galbraith, sa faca, intr-o scrisoare adresata lui J.F. Kennedy, urmatoarea afirmatie: „Politica nu este arta posibilului. Ea implica a alege intre dezastruos si dezgustator”. Este insa numai o fateta a politicii. In alt sens politica este o activitate necesara pentru a guverna o comunitate umana. Acest sens este unul complex, politica fiind profund legata de societate.

Politica nu este o inventie a epocii moderne. Aristotel considera ca politica este o dimensiune naturala a omului. Desigur, in doua milenii, lucrurile au evoluat considerabil, dar viziunea aristotelica asupra politicii nu s-a schimbat prea mult, fiind valabil si astazi postulatul ca nicio societate nu poate exista in afara politicii.

Lumea reala nu este armonioasa si perfect rationala. In consecinta, in societate apare, in mod inerent, starea de conflict. stiinta politica apreciaza ca problema autentica a politicii rezida tocmai din modul de a infrunta si solutiona conflictele, stabilind ca element al experientei conflictualitatea, care nu poate fi eliminata din cadrul dimensiunii publice. Mai mult, politica fara conflict este o iluzie periculoasa putand conduce la manifestari de natura totalitara. Raymond Aron releva ca politica nu poate fiinta nici fara consens, conflictul si consensul presupunand existenta unor actori politici (s.n.). Acestea (conflictul si consensul) permit ca actorii politici sa cada de acord asupra regulilor jocului politic, in lipsa acestuia putandu-se instala in societate o stare de anomie.

Actorii politici au aparut mai tarziu decat politica, ca grupari constituite pe baza comunitatii de conceptii politice, ideologice, a intereselor sociale si ca rezultat al evolutiei parlamentarismului si a procesului de democratizare a societatii. Ele au o dubla dimensiune. Una electorala (materializata prin participarea la alegeri) si o dimensiune parlamentara menita sa elaboreze legi si sa legifereze. Importanta partidelor mai rezida si din faptul ca ele isi asuma si functii precum formularea pozitiilor si crearea dezbaterii politice, exprima asteptarile si revendicarile unor grupuri importante de cetateni s.a.

Partidele politice sunt reprezentate in viata publica de politicieni care pun in opera doctrina si programul partidelor pe care le reprezinta. Uneori aceste programe raspund asteptarilor electoratului cu rezultate remarcabile in plan economic si social. Alteori programe politice generoase sfarsesc lamentabil din cauza faptului ca politicienii nu au capacitatea, sau sunt manati de alte interese, de a pune in practica respectivele programe. Ca in mai toate domeniile de activitate oamenii intra in profesia de politician dintr-o varietate de motive, unele oneste, altele mai putin. Max Weber, in lucrarea sa „Politica, o vocatie si o profesie”, scrie ca exista doua moduri de a practica politica: „Din profesia de om politic traieste cel ce cauta sa faca din aceasta o sursa permanenta de venituri, iar pentru politica, cel in cazul caruia nu poate fi vorba de asa ceva” (se daruieste politicii – s.n.). Mai recent, jurnalistul englez Jeremy Paxman remarca ca „Multi politicieni par sa fie sincer convinsi ca pot face lumea un loc mai bun. Unii chiar au reusit asta. Cativa merita intr-adevar sa fie considerati remarcabili”. In general cei considerati remarcabili sunt aceia care au inteles sa exercite puterea conform domniei legii, pentru ca „respectand legile nu sunt supusi vointei altora si in consecinta sunt liberi” (Hayek). Pe de alta parte, nu poate fi trecuta cu vederea nici contributia „elitelor guvernamentale” in viata publica. In legatura cu aceasta chestiune sunt interesante concluziile la care ajunge reputatul universitar si om politic italian Gianfranco Pasquino. Elitele politice (ca grup de persoane care are capacitatea de a influenta mediul politic la varf – s.n.) intra in competitie pentru puterea politica. Compromisul la care ajung – apreciaza Pasquino – consta in decizia de a recunoaste propriile diferente si de a crea proceduri care sa protejeze aceste diferente si sa le orienteze in directia acceptarii existentei si legitimitatii opozitiei, compromis care nu pune insa capat conflictului politic. O pledoarie densa ce justifica pe deplin competitia in politica. Competitie care trebuie sa mearga insa mana in mana cu responsabilitatea. Altfel apare o „inflatie a exigentelor” (conform lui Claus Offe), determinata de promisiuni fara acoperire ce confera competitiei o desfasurare demagogica.

Partidele si politicienii trebuie sa inteleaga, asadar, ca in politica este nevoie atat de opozitie, cat si de compromis. Intelegerea acestor deziderate este mai anevoioasa in tarile in curs de democratizare (ca proces de reorganizare a institutiilor statului pe baze democratice) din cel putin doua motive (prezente si in societatea romaneasca): elitele politice sunt inca in formare, iar cultura politica – indispensabila pentru a face politica in mod eficient – a unor politicieni este precara, multi dintre ei traind din politica, iar nu pentru politica. Exista chiar conceptia unor alesi, nu putini la numar, care considera ca numai cine detine puterea dispune de posibilitatea exercitarii acesteia, viziune total contraproductiva intr-o societate democratica.

Pornind de la realitatea ca politica este legata de exercitarea puterii in societate, nu putem face abstractie de legatura dintre aceasta si drept. Legatura sesizata cu mult inainte de timpurile noastre. Sir Frederick Pollock afirma in secolul al XIX-lea ca „dreptul este pentru institutiile politice ceea ce sunt oasele pentru corp”. Aceasta afinitate dintre politica si drept imbraca diverse forme. Aproape fiecare schimbare politica are reverberatii si in sfera dreptului. Pe de alta parte, in viata parlamentara discursul politic face parte din modalitatile prin care politicienii promoveaza dezbaterea, acesta sprijinindu-se, in general, pe argumente de drept si limbaj juridic pentru a asigura interventiei rigoare si credibilitate. Se apreciaza ca nu exista sinteze politice din care sa lipseasca elementul juridic. Dar aceasta nu presupune nici identificarea categoriei juridice cu cea politica si nici suprapunerea absoluta. Dreptul isi mentine autonomia in raport cu politica, un spatiu propriu de actiune. Exista insa si dorinta unor politicieni de a silui dreptul in favoarea politicii, prin transformarea acestuia intr-un instrument prin care idei politice fara substanta sau vadit partizane sa devina credibile prin argumente de drept. Acestea nu pot conduce decat la discreditarea dreptului.

In final ne intoarcem la ideea de inceput, aceea ca nicio societate nu poate exista in afara politicii, a partidelor si a politicienilor, asociere nici pe departe perfecta. Aceasta trebuie insa acceptata in societatile democratice ca o realitate. O vom accepta mai usor amintindu-ne de o remarca celebra a lui Winston Churchill care spunea ca „democratia este cea mai rea forma de guvernamant, cu exceptia tuturor celorlalte forme care au fost, din cand in cand, incercate”. Remarca la fel de potrivita azi, ca si odinioara.

Mihail Albici (foto) - secretar executiv al Uniunii Juristilor din Romania