Limitele libertatii de exprimare a avocatului in lumina jurisprudentei CEDO

Avocatului, in calitate de simplu cetatean, ii este garantat constitutional, dar si in virtutea Conventiei Europene a Drepturilor Omului, dreptul la libera exprimare. Insa prin natura profesiei pe care o exercita, in calitate de actor indispensabil in procesul de justitie, libertatea de exprimare a avocatului dobandeste indubitabil noi valente sociale si juridice.

---

Prezentul eseu isi propune sa prezinte, intr-o prima parte, teoretica, principalele concepte pe care juristii le au la indemnana pentru a analiza continutul acestui drept fundamental. Expunerea va fi facuta cu precadere in lumina testului tripartit cu care opereaza Curtea Europeana a Drepturilor Omului in evaluarea plangerilor pentru a stabili eventuala incalcare a libertatii de exprimare a avocatului in exercitarea activitatii sale sau in legatura cu aceasta (I). De asemenea, in cea de-a doua parte, practica, vor fi trecute in revista principalele spete pronuntate de catre CEDO in aceasta materie, care vor ilustra conceptele, standardele si principiile anterior analizate (II). in fine, partea a treia conchide, lansand cateva posibile problematici ridicate de jurisprudenta CEDO (III).

I. Concepte operationale in materia libertatii de exprimare a avocatului

Libertatea de exprimare, direct sau indirect, face obiectul unor numeroase reglementari, cu forta jurdica obligatorie sau de tip soft law, interne sau internationale. Printre acestea, constitutiile nationale democratice ii consacra caracterul inviolabil. In unele situatii, cum este aceea a Statelor Unite ale Americii, statele leaga insasi identitatea lor politica de acest drept fundamental. Despre rolul constitutiv si incarcat de simboluri pentru natiunea americana al libertatii de exprimare, consacrata in celebrul First Amendment s-a scris inepuizabil^[1].

Constitutia Romaniei se refera la libertatea de exprimare, in art. 30, in urmatorii termeni:

(1) Libertatea de exprimare a gandurilor, a opiniilor sau a credintelor si libertatea creatiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare in public, sunt inviolabile.

(2) Cenzura de orice fel este interzisa.

(3) Libertatea presei implica si libertatea de a infiinta publicatii.

(4) Nici o publicatie nu poate fi suprimata.

(5) Legea poate impune mijloacelor de comunicare in masa obligatia de a face publica sursa finantarii.

(6) Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viata particulara a persoanei si nici dreptul la propria imagine.

(7) Sunt interzise de lege defaimarea tarii si a natiunii, indemnul la razboi de agresiune, la ura nationala, rasiala, de clasa sau religioasa, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenta publica, precum si manifestarile obscene, contrare bunelor moravuri.

(8) Raspunderea civila pentru informatia sau pentru creatia adusa la cunostinta publica revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestarii artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, in conditiile legii. Delictele de presa se stabilesc prin lege.

Date fiind raporturile dintre dreptul intern si dreptul international,in virtutea sistemului monist pe care Romania il imbratiseaza (art. 11 alin. 2), continutul notiunii de „libertate de exprimare” se imbogateste cu sensurile atribuite ei de catre Conventia europeana a drepturilor omului al carei semnatar statul nostru este. Ca atare, autoritatile romane, dar si particularii in raporturile dintre ei, sunt tinuti sa respecte libertatea de exprimare in spirtul Constitutiei, dar si al Conventiei, aceasta din urma ocrotind acest drept fundamental, in art. 10, astfel:

1. Orice persoana are dreptul la libertate de exprimare. Acest drept include libertatea de opinie si libertatea de a primi sau a comunica informatii ori idei fara amestecul autoritatilor publice si fara a tine seama de frontiere. Prezentul articol nu impiedica Statele sa supuna societatile de radiodifuziune, cinematografie sau televiziune unui regim de autorizare.

2. Exercitarea acestor libertati ce comporta indatoriri si responsabilitati poate fi supusa unor formalitati, conditii, restrangeri sau sanctiuni prevazute de lege care, intr-o societate democratica, constituie masuri necesare pentru securitatea nationala, integritatea teritoriala sau siguranta publica, apararea ordinii si prevenirea infractiunilor, protectia sanatatii, a moralei, a reputatiei sau a drepturilor altora, pentru a impiedica divulgarea informatiilor confidentiale sau pentru a garanta autoritatea si impartialitatea puterii judecatoresti.

O prima observatie care se cuvine a fi facuta vizeaza autoritatea interpretativa a hotararilor pronuntate de Curtea Europeana a Drepturilor Omului cu privire la drepturile si libertatile protejate de Conventie. In calitate de organ insarcinat cu atributul specific al interpretarii Conventiei, „Curtea afirma vocatia jurisprudentei sale de a fi un instrument de armonizare a regimurilor juridice nationale ale drepturilor omului, centrat pe standardul minim pe care il reprezinta Conventia”^[2]. De altfel, aceasta pozitionare a Curtii in sistem este reflectata si in metodele de interpretare cu care opereaza – notiuni autonome, obligatii pozitive etc.^[3] Consecinta celor de mai sus este obligativitatea respectarii hotararilor Curtii in sistemele juridice nationale (desigur, chiar si a celor pronuntate fata de alte State Contractante – parti ale Conventiei).

O a doua observatie priveste caracterul general al testului cu care opereaza Curtea. Testul tripartit – existenta unei ingerinte prevazute de lege, avand un scop legitim si necesara intr-o societate democratica – dublat de cerinta proportionalitatii actiunii statului, se aplica in principiu in aceeasi maniera atat in cazul libertatii de exprimare, cat si al celorlalte drepturi si libertati derogabile protejate de Conventie. Desigur ca exista particularitati date de insusi continutul dreptului (iar in cadrul libertatii de exprimare, particularitati determinate de natura profesiei avocatului), insa rationamentul pe care il urmeaza analiza unei posibile violari este acelasi, dupa cum vom arata in cele ce urmeaza.

Libertatea de expresie cuprinde doua elemente – libertatea de opinie si libertatea de informare. Curtea a statuat ca libertatea in discutie acopera nu doar informatiile si ideile care sunt primite favorabil si privite ca inofensive sau neutre, ci si acelea care jignesc, socheaza sau jeneaza^[4]. De asemenea, restrictiile aduse libertatii de expresie trebuie interpretate restrictiv si invocarea oricarei exceptii trebuie sa fie argumentata convingator^[5]. De principiu, atunci cand statueaza asupra incalcarii Conventiei, Curtea va avea in vedere in ce masura autoritatile nationale au facut o evaluare rezonabila a starii de fapt si au aplicat standarde in conformitate cu principiile ce decurg din Conventie^[6]. in privinta nivelului de protectie, art. 10 ar permite cu greu restrictii in ceea ce priveste discursul politic sau cel de interes general^[7]. in particular, este bine cunoscuta abordarea foarte stricta a Curtii referitoare la posibilele restrictii ale libertatii de expresie in presa (in sensul in care ingerintele sunt considerate justificate extrem de rar), comparativ cu o pozitie mai flexibila privind eventualele limitari ale libertatii in alte contexte sociale.

In ceea ce priveste conditiile de legitimitate ale ingerintei in dreptul la libera exprimare a unui avocat, aratam ca acestea nu difera la nivel principial de cele generale dezvoltate jurisprudential in materia drepturilor derogabile prevazute de Conventia Europeana a Drepturilor Omului.

Astfel, in primul rand este necesar sa fi existat o ingerinta din partea Statului contractant. Curtea nu ezita sa retina existenta unei astfel de actiuni intruzive din partea statului ori de cate ori, spre exemplu, avocatul este condamnat penal pentru defaimare sau este tinut, urmare a unei proceduri civile, sa plateasca despagubiri pentru faptul de a fi adus atingere reputatiei unei alte persoane. De altfel, adesea Guvernele nu contesta existenta ingerintei, dar sustin ca ea a fost justificata si necesara intr-o societate democratica^[8].

In al doilea rand, ingerinta trebuie sa fie previzibila, in sensul ca ea trebuie sa fie prevazuta de lege. Notiunea de lege este interpretata in sens extins (un act administrativ, spre exemplu, poate astfel sa furnizeze o baza legala unei ingerinte^[9]). Desigur, se impune ca legea sa fie precisa si accesibila destinatarilor ei. Totusi, formularea legilor poate sa nu prezinte o precizie absoluta.

In al treilea rand, prin respectiva ingerinta, statul trebuie sa urmareasca un scop legitim. in general, se au in vedere urmatoarele posibile obiective legitime: interesul vietii statale (securitate nationala, siguranta publica, prosperitate economica), sociale (sanatate si moralitate publica) si respectul pentru drepturile celorlalti in societate^[10]. Alineatul 2 al articolului 10 prevede in mod expres si limitativ situatiile care pot justifica ingerinta in situatia particulara a libertatii de expresie. Acestea sunt: securitatea nationala, integritatea teritoriala sau siguranta publica, apararea ordinii si prevenirea infractiunilor, protectia sanatatii, a moralei, a reputatiei sau a drepturilor altora, pentru a impiedica divulgarea informatiilor confidentiale sau pentru a garanta autoritatea si impartialitatea puterii judecatoresti.

Autoritatea puterii judecatoresti trebuie inteleasa ca facand trimitere la faptul ca instantele sunt si sunt acceptate de catre o mare parte a publicului ca fiind locul potrivit de solutionare a litigiilor si de stabilire a vinovatiei sau lipsei de vinovatie a unei persoane, sintagma referindu-se totodata si la increderea pe care o arata publicul vis-a-vis de capacitatea instantelor de a-si indeplini rolul cu succes^[11].

In al patrulea rand, pentru a determina daca a existat sau nu o incalcare a dreptului, se analizeaza daca masura care a condus la ingerinta in dreptul la libera exprimare este necesara intr-o societate democratica. Desigur, diversi autori au subliniat ambiguitatea acestei cerinte, cata vreme societatile politice au un puternic caracter eterogen, fara a fi nedemocratice^[12]. Cu toate acestea, se pot identifica o serie de elemente comune oricarei democratii, printre care se regasesc cu precadere pluralismul, toleranta si spiritul receptiv^[13]. Astfel, Curtea verifica in mod recurent daca ingerinta raspunde unei „nevoi sociale imperioase”, evaluare ce se organizeaza in jurul notiunii de „marja nationala de apreciere”^[14]. In acest sens, desi statele detin o marja de apreciere proprie,trebuie mentionat ca aceasta poate face obiectul unui control din partea judecatorului Conventiei, care are competenta de a statua in ultima instanta asupra faptului de a sti daca o anumita restrictie este compatibila cu libertatea de exprimare^[15]. In exercitarea acestui control, Curtea nu trebuie sa se margineasca la a examina daca statul a avut o conduita de buna-credinta sau rezonabila, ci trebuie sa considere chestiunea litigioasa in ansamblul ei, raportandu-se inclusiv la continutul discursului ce i se reproseaza avocatului, cat si la aspecte ce tin de contextul in care acestea a fost produs^[16]. In particular, ii revine Curtii sa determine daca motivele invocate de autoritatile nationale pentru a justifica ingerinta sunt „pertinente si suficiente”, precum si daca intinderea ingerintei a fost „proportionala cu scopurile legitime urmarite”^[17].

Pentru a evalua caracterul proportional, Curtea va avea in vedere natura si severitatea sanctiunilor impuse^[18]. Totusi, incalcarea libertatii de exprimare nu trebuie legata exclusiv de existenta unei sanctiuni, Curtea recunoscand ingerinta chiar si in lipsa acesteia, dar in prezenta unor efecte disuasive suficiente pentru a-l determina pe cel afectat sa se auto-cenzureze^[19].

Astfel, o condamnare penala, chiar si urmata de amanarea pedepsei, poate constitui o ingerinta disproportionata, caci ea este in masura sa afecteze imaginea avocatului atat in relatie cu ceilalti profesionisti din domeniul justitiei, cat si fata de clientela sa.

De asemenea, in aplicarea testului proportionalitatii in materia libertatii de exprimare, se va avea in vedere, printre alte elemente, existenta unor garantii procedurale puse la dispozitia persoanei acuzate de defaimare^[20]. Ca atare, este indispensabil ca celui interesat sa ii fie oferita o „sansa concreta si efectiva” de a dovedi ca afirmatiile sale se sprijineau pe o „baza faptica solida”^[21].

Pe langa aceasta schema de control generala ce vizeaza cele trei conditii principale (legalitatea, legitimitatea scopului si necesitatea) si care urmeaza a se aplica circumstantelor fiecarei spete in parte, din jurisprudenta Curtii se pot degaja o serie de distinctii conceptuale binare, ce joaca un rol deosebit de important in determinarea unei eventuale incalcari a libertatii de exprimare a avocatului. Acestea pun in evidenta particularitatile care apar in domeniul protectiei discursului avocatilor si modul in care ele determina aplicarea principiului legitimitatii scopului urmarit prin ingerinta si a testului de proportionalitate.

I.1. In sala de judecata/ in afara salilor de judecata

In principiu, distinctia intre exprimarea avocatului in sala de judecata, cu ocazia unei proceduri de justitie, sau in afara acesteia prezinta interes in ceea ce priveste limitele in care se poate deroga de la libertatea de expresie a acestuia. Daca discursul in fata instantelor este protejat de ceea ce numim „imunitatea pledoariei”, in spatiul din afara salilor de judecata avocatul nu poate pretinde a se bucura de protectie in aceeasi masura.

Astfel, in instanta, avocatul este liber sa isi apere clientul antrenandu-se intr-un schimb de opinii liber cu celelalte parti si cu judecatorii, acest dialog putand fi chiar energic, intrucat se considera ca in joc nu este doar libertatea sa de exprimare, ci insusi dreptul la un proces echitabil al clientului sau, vizat de art. 6 al Conventiei. CEDO urmareste,de regula, si chestiunea de a stabili daca eventualele declaratii problematice ale avocatului au „iesit” din sala de judecata, pentru a fi difuzate in presa; in acest caz, se va evalua in ce masura informatiile erau de interes public, fiind, de asemenea, subinteles ca avocatul nu va raspunde pentru interpretarile denaturate pe care jurnalistii le ofera declaratiilor lui^[22]. Tot in acest context, se distinge in functie de destinatarul afirmatiilor avocatului, procurorul trebuind a fi considerat un adversar, o parte in proces, ce poate, ca atare, sa suporte critici mai largi din partea apararii decat judecatorul, care, din acest punct de vedere, detine un statut diferit^[23].

Pe de alta parte, in virtutea calitatii sale de functionar al statului, judecatorul poate face obiectul unor critici mai largi decat simplii cetateni, pentru ca in joc este tocmai buna functionare a statului, dar mai putin largi decat oamenii politici, acestia din urma expunandu-se voluntar la un atent control al comportamentului lor^[24].

Pe de alta parte, avocatului nu i se va putea reprosa ca aduce atingere bunei functionari a justitiei daca formuleaza anumite critici in spatiul public, cata vreme acestea fie sunt de interes general raportat la natura litigiului, fie se refera la o cauza ce are un important impact mediatic^[25].

I.2. Stare de fapt/Judecata de valoare

O alta distinctie utila se poate face intre afirmatiile avocatului ce vizeaza o stare de fapt (ce ar putea fi, cel putin in teorie, dovedite) si judecatile sale de valoare (ce reprezinta aprecierea pur subiectiva a emitatorului si care nu ar putea fi dovedite pe deplin cu niciun mijloc de proba). Aceasta distinctie a fost folosita initial de CEDO in spetele Lingens si Obershlicksi reluata in nenumarate randuri^[26].

I.3. Judecata de valoare avand/fara o baza factuala

In cazul judecatilor de valoare, pentru a evalua proportionalitatea, este necesar a se opera o noua distinctie intre aprecierile ce se cladesc pe o „baza factuala suficienta” si cele lipsite de un astfel de fundament, in cazul acestora din urma discursul avocatului putand fi calificat drept excesiv^[27].

I.4. Critici generale/Critici personale

O alta distinctie relevanta in materie este aceea intre un discurs critic al avocatului ce ar avea drept tinta o institutie, un principiu, un concept, o idelogie si exprimare defaimatore la adresa unei persoane concrete. In acest sens, CEDO a constatat, spre exemplu, ca, intr-o speta data, afirmatiile problematice ale petentului au vizat atat calitatile profesionale ale unui procuror anume, cat si modul in care acesta s-a achitat de sarcini intr-un caz concret^[28]. Cu alte cuvinte, discursul nu a fost adresat persoanei (nu tradeaza „animozitatea personala” a petentului fata de o alta persoana^[29]), ci situatiei (intr-adevar, a critica modul in care un procuror a efectuat ancheta nu inseamna a pune in cauza toate calitatile sale profesionale; mai mult, inseamna a ridica unele semne de intrebare legitime asupra unor eventuale disfunctionalitati ale sistemului si, deci, a face chiar o „critica constructiva”). Aceasta distinctie, de altfel, are rezonanta si in dreptul francez, acolo unde, spre exemplu, este perfect legal sa critici o religie si preceptele acesteia (a se vedea caricaturile Charlie Hebdo), dar nu si pe adeptii acesteia (afirmatiile jignitoare la adresa unui musulman anume din considerente religioase ar fi sanctionate de lege)^[30].

Desigur, discutia ramane deschisa, caci a trasa granita dintre o institutie si o persoana este cu atat mai dificil intr-un context in care institutia s-ar confunda cu persoana (spre exemplu, pur teoretic, ne putem imagina situatia in care un avocat critica virulent conducerea unei institutii publice, dar, din discursul sau, reiese fara indoiala ca prin „conducere” avocatul se refera la unicul sau director, deci la o persoana).

Relevant in acest context este conflictul dintre dreptul la libera exprimare al avocatului si dreptul la respectul vietii private si a demnitatii al unei alte persoane. Adesea, situatiile ce ridica problema libertatii de exprimare a unui avocat implica si dreptul la imagine demna a unei alte persoane, discutia trebuind sa se poarte si pe acest taram. Interesant, Curtea a declarat ca, in cazul conflictului dintre cele doua, unul nu poate prima in fata celeilalte, neexistand o ierarhie prealabil determinata: „ambele drepturi merita a priori acelasi respect”^[31]. Ca atare, marja de apreciere, estimeaza Curtea, ar trebui sa fie aceeasi in ambele cazuri.

Totusi, chiar daca in plan teoretic intentia Curtii este de a valoriza in egala masura cele doua drepturi (intr-adevar, in virtutea carui principiu un drept fundamental poate fi mai fundamental decat un altul?), in practica este greu de imaginat cum, intr-o situatie de conflict, autoritatile nationale ar putea asigura respectul ambelor. In fond, juristul cunoaste prea bine faptul ca dreptul unei persoane este limita dreptului alteia. Prin urmare, este de presupus ca intr-o astfel de situatie de tensiune intre doua drepturi, principial egale, unul va trebui sa cedeze, totusi, in fata celuilalt. Astfel, este necesara efectuarea unei puneri in balanta a celor doua drepturi, circumstantiata, menita sa raspunda particularitatilor spetei. Cu toate acestea, se cuvine sa constatam, prin raportare la contextul actului de judecare, ca diferiti actori cu rol de decizie, fie ca vorbim de instante, sau de alte autoritati publice, apartinand unor sisteme juridice diferite, vor avea tendinta sa incline mai degraba inspre unul in detrimentul celuilalt. Astfel, reputatul comparatist american James Whitman demonstreaza cu argumente convingatoare ca europenii, in virtutea unui complex de factori istorici, politici, sociali si juridici, deci culturali, prefera, in ipoteza unui conflict intre libertatea de exprimare si viata privata, sa acorde castig de cauza celei de pe urma, spre deosebire de americani, pentru care libertatea de expresie, aparata de primul amendament al Constitutiei, este sacrosancta^[32].

I.5. Drept la libera exprimare/Obligatia de a-si apara clientul

Libertatea de exprimare este pentru avocat un drept. Pe de alta parte, nu trebuie ignorat faptul ca avocatul are o obligatie (legala, deontologica si morala) de a-si apara clientul cu dedicare, avansand cele mai potrivite mijloace. Ca atare, in unele situatii cu caracter exceptional, este posibil ca avocatul sa nu poata folosi alte mijloace mai adecvate decat o interventie ce l-ar putea plasa in sfera ilicitului, nu neaparat penal. De aceea, in evaluarea prestatiei sale, este de analizat in ce masura avocatul a actionat crezand ca isi exercita in mod exclusiv un drept propriu (si anume dreptul la libera exprimare) sau avand, in mod sincer, reprezentarea faptului ca se manifesta in virtutea unei obligatii legale, de a carei indeplinire sunt legate drepturile fundamentale ale clientului sau (printre care si acela al unui proces ehitabil). Desigur, o obligatie legala nu constituie o justificare suficienta si pertinenta pentru orice limbaj ar folosi si pentru orice idei ar transmite avocatul. Insa consideram ca ea poate fi avuta in vedere atunci cand se evalueaza ansamblul intereselor mai mult sau mai putin conflictuale incidente in cauza. Se cuvine sa adaugam ca aceasta distinctie „drept – obligatie” nu este folosita si formulata in exact acesti termeni de catre Curte, dar, din analiza jurisprudentei sale, am putea concluziona ca ea a fost cel putin sugerata, atunci cand judecatorii europeni precizeaza ca avocatul „va fi condus uneori sa se intrebe asupra necesitatii de a se opune sau nu atitudinii unei instante, sau de a se plange”[33], avocatul avand „datoria de a apara cu zel interesele clientilor lui”^[34]. In stransa corelatie cu aceasta chestiune, se afla cele doua criterii pe care CEDO le are in vedere atunci cand evalueaza declaratiile avocatului in ansamblul lor, si anume, pe de o parte, se determina in ce masura acestea pot trece drept inselatoare sau drept un atac gratuit, pe de alta parte, se stabileste daca expresiile utilizate prezinta o legatura suficient de stransa cu faptele spetei vis-a-vis de care se fac aceste declaratii^[35]. Rezulta, asadar, ca discursul avocatului trebuie sa aiba o motivatie dincolo de ambitiile sale pur personale, inscriindu-se intr-un demers de critica constructiva la adresa justitiei, ce deriva din rolul sau special de intermediar intre public si instante.

In cele ce urmeaza, voi face o scurta trecere in revista a unor decizii importante in materia analizata, ce vor ilustra modul in care au fost aplicate de-a lungul timpului conceptele, standardele si principiile cuprinse in textul Conventiei sau dezvoltate jurisprudential de Curte^[36].

II. Jurisprundenta CEDO in materia liberei exprimari a avocatului

II.1. Casado Coca c. Spania^[37]

Aceasta speta priveste situatia in care avocatului i s-a aplicat o sanctiune disciplinara pentru incalcarea regulilor ce interzic membrilor baroului publicitatea. Curtea a reamintit ca interdictia publicitatii isi are in mod traditional izvorul in obligatiile de discretie, sinceritate si demnitate care ii incumba avocatului, conchizand, asadar, in sensul lipsei unei incalcari a articolului 10 din Conventie.

II.2. Schoffer c. Elvetia^[38]

In aceasta speta, un avocat, fost deputat cantonal, a criticat, cu ocazia unei conferinte de presa, prefectura Hochdorf. Instantele, in urma unei anchete pentru defaimare, i-au aplicat o amenda de 500 de franci elvetieni, considerand ca avocatul, prin declaratiile sale, a atacat public functionarea justitiei, chiar inainte de a intenta un recurs, conduita care nu este compatibila cu obligatia avocatilor de a contribui la cultivarea increderii publicului in justitie. Constatand caracterul modic al amenzii aplicate, CEDO face aplicarea testului proportionalitatii si estimeaza ca autoritatile nationale nu au depasit marja de apreciere sanctionandu-l pe reclamant.

II.3. Amihalachioaie c. Moldova^[39]

Un ziar a publicat convorbirile telefonice ale unui avocat din care reiesea ca acesta critica cu vehementa Curtea Constitutionala a Moldovei, intrebandu-se, spre exemplu, daca aceasta este intr-adevar constitutionala. Ca atare, acestuia i s-a aplicat o amenda pentru lipsa de consideratie pentru cea mai inalta jurisdictie a tarii. CEDO retine ca libertatea de exprimare a avocatului cuprinde dreptul acestuia de a se pronunta public cu privire la functionarea justitiei si a tinut cont de faptul ca declaratiile acestuia in contextul spetei erau de interes general si nu putea fi calificate drept injurioase. Prin urmare, este constatata incalcarea articolului 10.

II.4. Coutant c. Franta^[40]

In cadrul procesului Chalabi, foarte mediatizat, care privea 138 de arestati preventiv suspectati de terorism, avocatul unuia dintre acestia a lansat intr-un comunicat de presa acuzatii excesive la adresa justitiei franceze, sustinand ca autoritatile dau dovada de comportamente brutale si apeleaza la tortura. Ca urmare a plangerii depuse de ministrul Afacerilor Interne, avocata a fost condamnata pentru defaimare publica, fiind obligata sa plateasca despagubiri in cuantum de 10.000 de franci. Curtea a declarat cererea avocatei inadmisibila, deoarece s-a considerat ca avocata a depasit cu mult cadrul unei aparari penale a clientilor ei, aducand injurii si critici excesive la adresa politiei, carora le lipsea orice baza factuala.

II.5. Foglia c. Elvetia^[41]

Urmare a unor cazuri in care a fost vorba de un omor si de deturnare de fonduri din conturile unei banci elvetiene, un avocat a criticat public decizia parchetului de neincepere a urmaririi penale,facand vorbire despre pozitia suspecta a conducatorilor bancii. In presa aparusera deja in acest sens aproximativ 12 articole pana la momentul declaratiei avocatului. Conducerea bancii a sesizat, insa, comisia de disciplina a baroului din care avocatul facea parte, iar acestuia i s-a aplicat o amenda, decizie care ulterior a fost confirmata de Tribunalul federal.

CEDO observa ca afacerea avea deja un caracter mediatic cu mult inainte de declaratiile petentului si ca acestea, desi nu denota consideratie pentru autoritatile implicate in cazurile avute in vedere, oricum nu ar putea fi privite drept injurioase sau grave. S-a concluzionat in sensul incalcarii Conventiei.

II.6. Alfantakis c. Grecia^[42]

Alfantakis, avocat, depune in numele unui cantaret cunoscut din Grecia o plangere impotriva sotiei acestuia pentru frauda, fals si uz de fals. Afacerea devine foarte mediatizata. La sfarsitul anchetei penale, procurorul propune incetarea urmarii penale. Invitat la o emisiune televizata, Alfantakis isi exprima parerea despre procedura penala desfasurata in cauza si comenteaza raportul procurorului in termeni sarcastici. Procurorul il actioneaza in justitie si obtine despagubiri in valoare de 11.700 de euro. CEDO retine, insa, incalcarea articolului 10, in virtutea faptului ca autoritatile nationale nu au respectat exigentele unei aprecieri corespunzatoare a declaratiilor petentului, nefacand, spre exemplu, diferenta intre o judecata de valoare si enunturile ce privesc o stare de fapt. Curtea a concluzionat, de asemenea, ca in speta data nu au fost prezente motive pertinente si suficiente pentru a restrictiona libertatea de exprimare a avocatului.

II.7. Mor c. Franta^[43]

Un laborator farmaceutic depune plangere impotriva unei avocate pentru ca aceasta ar fi dezvaluit presei concluzii nefavorabile laboratorului, cuprinse intr-un raport de expertiza dintr-un dosar aflat pe rolul instantelor. In Franta se retine incalcarea de catre avocata a obligatiei de a respecta secretul profesional. CEDO ajunge, insa, la concluzia incalcarii articolului 10 pe urmatoarele considerente: la momentul declaratiilor facute in presa de catre avocata, se cunostea deja public o parte din continutul raportului, fara a se sti, insa, cine l-a divulgat presei; in plus,discutiile purtate cu respectiva avocata s-au incadrat intr-o dezbare de interes general, deoarece vizau sanatatea publica (in concret, efectele negative ale vaccinului impotriva hepatitiei B).

II.8. Nikula c. Finlanda^[44]

Un avocat a fost sanctionat, chiar daca cu o amenda modica, pentru ca, in timpul unei sedinte de judecata, a acuzat procurorul de manipulari. CEDO constata ca aceste declaratii nu au iesit din sala de judecata, facand, totodata, distinctie intre rolul procurorului — acela de adversar al avocatului — si cel al judecatorului. Curtea reaminteste, de asemenea, ca o masura, chiar daca are natura unei sanctiuni penale moderate, nu poate fi luata decat in situatii cu totul exceptionale, care nu au putut fi dovedite in speta respectiva.

II.9. Steur c. Olanda^[45]

Avocatul Steur a declarat in fata unor instante civile ca declaratia data de clientul sau in scris nu ar fi putut fi obtinuta decat prin presiuni inacceptabile, destinate sa conduca la o auto-incriminare. Inspectorul in fata caruia clientul a dat declaratia a depus plangere impotriva avocatului la Ordinul Avocatilor. Acesta din urma a constatat caracterul fondat al plangerii, fara a-i aplica, insa, avocatului o sanctiune. Solutia a fost mentinuta in apel. CEDO subliniaza ca inexistenta unei sanctiuni nu exclude caracterul disuasiv pe care il poate avea o astfel de decizie asupra activitatii unui avocat, constatand, in plus, ca o astfel de sanctionare, fie ea doar declarativa, nu si materiala, este incompatibila(fiind inhibitorie) cu necesitatea ca avocatul sa-si apere clientul in mod adecvat. In speta, statul nu a reusit sa dovedeasca existenta unei nevoi sociale imperioase pentru restrictia adusa libertatii de exprimare a avocatului.

II. 10. Kyprianou c. Cipru^[46]

Aceasta speta ridica problema interesanta de a sti in ce masura avocatul se poate plange si in ce termeni, in chiar cadrul procesului, daca apreciaza conduita membrilor instantei ca fiind inadecvata. In concret, avocatul administra un interogatoriu, cand a fost intrerupt de judecator pe motiv ca interogatoriul ar fi fost prea detaliat. In acest context, avocatul, simtindu-se insultat, a solicitat sa se retraga din proces. Instanta nu i-a permis acest lucru, ceea ce l-a determinat pe avocat sa faca urmatoarea declaratie: „Regret sa constat ca in timp ce eu conduceam interogratoriul membrii Curtii vorbeau intre ei si isi trimiteau biletele”. Instanta i-a solicitat sa isi retraga declaratia, dar avocatul a refuzat, motiv pentru care a fost acuzat de sfidarea Curtii si condamnat la 5 zile de inchisoare. A fost arestat pe loc, dar a fost eliberat inainte de implinirea termenului. CEDO retine incalcarea articolului 10, subliniind ca, intr-un proces, de multe ori, avocatul va putea fi pus in situatia de a reactiona critic la modul in care tribunalul se comporta, tocmai pentru a apara interesele clientului sau. Mai mult, aplicarea pedepsei inchisorii are efect disuasiv nu doar asupra avocatului din cauza respectiva, ci, in general, asupra tuturor avocatilor care s-ar putea teme de o astfel de sanctiune.

III. Problematici conexe si concluzii

In finalul acestui articol, tinem sa atragem atentia asupra interdependentei drepturilor din Conventie. Astfel cum a reiesit si din jurisprudenta trecuta in revista, o incalcare a articolului 10 poate fi determinanta in recunoasterea incalcarii dreptului la un proces echitabil (art. 6) al clientului avocatului, a carui libertate de exprimare a fost restransa fara justificare, sau in mod disproportionat fata de scopurile legitime urmarite de stat. De asemenea, art. 10 poate interfera si cu art. 9 (libertatea de gandire, de constiinta si de religie). Ne putem imagina situatia in care un avocat reactioneaza vehement, prin declaratii posibil defaimatoare la adresa unui judecator, pe motiv ca acesta nu ii respecta libertatea de religie fixand cu rea-credinta, spre exemplu, termene de judecata care il impiedica sa isi manifeste convingerile religioase. Intr-un astfel de caz, consideram ca ar trebui in primul rand stabilit daca libertatea de religie a avocatului a fost intr-adevar incalcata, si, in lumina concluziei la aceasta intrebare, ar putea fi ulterior determinata si situatia libertatii de exprimare (daca ar exista o ingerinta in libertatea de religie, s-ar putea considera, in mod legitim, ca declaratiile critice la adresa judecatorului nu au fost un atac gratuit, avand o baza faptica solida).

Tot din analiza jurisprudentei prezentate in partea a doua reiese importanta pe care Curtea o recunoaste asigurarii unui cadru in care avocatul, ca participant esential la actul de justitie, sa isi poata exprima in mod liber si independent convingerile si sustinerile. Cu toate acestea, standardele pe care Curtea le aplica sunt mai flexibile fata de cele aplicabile in cazul incalcarilor care vizeaza libertatea de exprimare in presa. In plus, intinderea marjei de apreciere a statelor in aceasta materie este evaluata de la caz la caz, tinandu-se seama atat de particularitatile situatiei de fapt, cat si de natura masurilor restrictive aplicate avocatului si de efectele lor (nu doar actuale, ci si potentiale) asupra activitatii acestuia din urma.

Concluzionand asupra libertatii de exprimare a avocatului, constatam ca terenul cel mai fertil pentru dezbateri asupra intinderii si caracteristicilor specifice ale acesteia se afla in componenta care evalueaza proportionalitatea masurii restrictive impuse de stat. Natura si severitatea limitarii libertatii de exprimare a avocatului pot oferi, pe de o parte, informatii despre ierarhia libertatilor in sistemele nationale (atunci cand libertatea de exprimare intra in conflict cu o alta libertate protejata) si, pe de alta parte, constituie criteriile principale avute in vedere de Curte pentru a stabili caracterul (dis)proportionat al ingerintei.

Av. Sorina Doroga (foto), lector INPPA Centrul Teritorial Timisoara

___________________________

[1] A se vedea, spre exemplu, Charles Haynes et al., First Freedoms: A Documentary History of First Amendment Rights in America, Oxford, Oxford University Press, 2006.

[2] Frederic Sudre, Drept european si international al drepturilor omului, trad. de Raluca Bercea et al., Polirom, 2006, p. 483.

[3] Ibid.

[4] Animal Defenders International c. Marea Britanie, n. 48876/08, 2013, § 100.

[5] Ibid.

[6] Ibid.

[7] Surek v. Turkey, n. 26682/95, 1999, § 61, Lindon, Otchakovsky-Laurens si July c. Frantan.21279/02 si 36448/02, 2007, §46 si Axel Springer AG c. Germania, n.39954/08, § 90, 2012.

[8] A se vedea Peruzzi c. Italia, n. 39294/09, 2015, § 41. Mentionam ca la data redactarii acestei contributii (noiembrie 2015) aceasta decizie nu este inca definitiva, fiind depusa o cerere de retrimitere in fata Marii Camere.

[9] Fr. Sudre, op. cit., pp. 166-67.

[10] Ibid.

[11] Worm c. Austria, 83/1996/702/894, 1997, § 40, Reports 1997.

[12] Fr. Sudre, op. cit., p. 170.

[13] Handyside c. Marea Britanie, n. 5493/72, 1976, § 50.

[14] Animal Defenders International c. Marea Britanie, n. 48876/08, 2013, § 100.

[15] Ibid.

[16] News Verlags GmbH & Co. KG c. Austria, n. 31457/96, 2000, § 52.

[17] Chauvy si altii c. Franta, n. 64915/01, 2004, § 70.

[18] Peruzzi c. Italia, n. 39294/09, 2015, § 53; Ceylan c. Turcia n. 23556/94, 1999, § 37; Tammer c. Estonia, n. 41205/98, 2001, § 69,Cumpana si Mazare c. Romania, n. 33348/96, 2004, §§ 113-115.

[19] Morice c. Franta, n. 29369/10, 2015, §127.

[20] Steel si Morris c. Marea Britanie, n. 68416/01, 2005, § 95; Hasan Yazıcı c. Turcia, n. 40877/07, 2014, § 54 si Morice c. Franta, n. 29369/10, 2015.

[21] Peruzzi c. Italia, 39294/09, 2015, § 49.

[22] Foglia c. Elvetia, n. 35865/04, 2007, § 97.

[23] Id., § 95.

[24] Morice c. Franta, n. 29369/10, 2015, §131.

[25] July et Sarl Liberation, n. 20893/03, 2008, § 67.

[26] Lingens c. Austria, seria A, n. 10, 1986, §46; Obershlick c. Austria, seria A n. 204, 1991.

[27] Morice c. Franta, n. 29369/10, 2015, § 126.

[28] Nikula c. Finlanda, n. 31611/96, 2002, §51.

[29] Morice c. Franta, n. 29369/10, 2015, §166.

[30] A se vedea un articol al prestigioasei reviste The New Yorker de dupa atentatele de la Paris care surprinde extrem de bine aceasta distinctie operanta in dreptul francez http://www.newyorker.com/news/news-desk/french-law-treats-dieudonne-charlie-hebdo-differently.

[31] Peruzzi c. Italia, 39294/09, 2015, § 65.

[32] A se vedea James Whitman, „The Two Western Cultures of Privacy: Dignity versus Liberty”, 113 Yale Law Journal 1151 (2004).

[33] Kyprianou c. Cipru, n. 73797/01, 2005, § 175.

[34] Nikula c. Finlanda, n. 31611/96, 2002, §54.

[35] Ormanni c. Italie, n. 30278/04, 2007, § 73; Feldek c. Slovacia, n. 29032/95, 2001, § 86.

[36] Sinteza care urmeaza este datoare in mare parte articolului intitulat „L’avocat et la liberte d’expression” de Josep Casadevall, fost vicepresedinte al Curtii Europene a Drepturilor Omului, disponibil online la adresa http://www.ccbe.eu/fileadmin/user_upload/document/Human_Rights_Seminar_Athens/Casadevall_FR.pdf [am consultat site-ul la data de 3 noiembrie 2015].

[37] Casado Coca c. Spania, n. 15450/89, 1994.

[38] Schoffer с. Elvetia, 1998, § 31, 32 si 34.

[39] Amihalachioaie с. Moldova, 2004, § 35, 36 si 39.

[40] Coutant с. France 2008.

[41] Foglia c. Elvetia, n. 35865/04, 2007.

[42] Alfantakis с. Grèce, n. 49330/07, 2010.

[43] Morс. France, n. 28198/09, 2011.

[44] Nikula c. Finlanda, n. 31611/96, 2002.

[45] Steur с. Olanda, n. 39657/98, 2003.

[46] Kyprianou с. Cipru, n. 73797/01, 2005.