Libertatea de exprimare a avocatului

Avocatura – profesie de interes public

Societatea organizata in stat este legata indisolubil de functia publica a apararii drepturilor si intereselor legitime ale cetatenilor si de aceea avocatura, ca profesie liberala de interes public a aparut odata cu organizarea socio-politica a statului, cu elaborarea, aplicarea si interpretarea dreptului. Evolutia sa a fost mereu strans legata de cea a societatii, si oricare ar fi fost restrangerile aduse drepturilor omului in diferite perioade istorice, exercitarea profesiei nu a fost inlaturata, tocmai pentru ca exprima realizarea drepturilor oamenilor intr-un stat.

---

Fiind de esenta sa aratarea drepturilor legitime ale membrilor societatii prin apararea lor in pretoriu, cat si in forum, pentru ca toti cetatenii sa isi cunoasca propiul statut in cadrul colectivitatii din care fac parte, libertatea de exprimare este o conditie intrinseca, fara de care avocatura nu poate exista si, alaturi de pastrarea secretului profesional, au fost recunoscute din totdeauna ca elemente esentiale ale exercitarii profesiei, indiferent de gradul de dezvoltare a societatii, de forma de organizare a statului si regimul politic.

Daca avocatura a fost dintotdeauna o functie publica ce tine de ordinea de drept a statului, exercitarea in concret a profesiei obliga o profunda intelegere a societatii, a specificului sau in fiecare epoca, atat in continutului reglementarilor juridice, cat mai ales a efectelor produse fata de oameni si societate, prin raportarea „binelui individual” la unul general, conceput intr-o scara de valori in care omul, cu drepturile si interesele sale legitime, este valoarea suprema, in functie de care intreg sistemul axiologic se construieste piramidal.

De aceea, avocatul este un „tribun” al poporului si tocmai prin specificul profesiei, el a devenit „o voce publica”, exercitand functii si demnitati politice. Astfel, avocatul este este un magister al dreptului si un reprezentant al semenilor sai, fiind prezent in revolutiile sociale, in miscarile de emancipare ale diverselor colectivitati, in formele de rezistenta ale popoarelor asuprite. Prin pregatirea pe care o are si intelegerea corecta a societatii in care traieste, el este prezent in legislativul si executivul unui stat, in structurile de putere centrale si locale. Principala sa „arma de lupta” este puterea cuvantului si ascutimea gandirii, iar cu ajutorul lor se face cunoscut si recunoscut.

Avocatul este un intelectual, un profesionist care stie forta si sensul legilor, dar si nevoile oamenilor in mijlocul carora taieste, iar cu priceperea de care da dovada se angajeaza sa se faca ascultat si inteles de cei care actioneaza in cadrul institutiilor publice, cu functii jurisdictionale sau nu, de restul societatii in apararea unui interes public, ce porneste de cele mai multe ori de la respectarea drepturilor si libertatilor individuale. Astfel, profesia este o demnitate si o credinta, iar de cele mai multe ori esti „singur in fata tuturor”. Atunci iti trebuie minte limpede si gand ascutit indiferent de situatie, abilitatea de a spune adevarul, cu profesionalism si fara a leza pe altii, inclusiv prin folosirea mijloacelor contemporane de a comunica cu oamenii, caci cuvantul tau trebuie auzit in pretoriu si in forum.

In acest moment apare in discutie si ramane de actualitate Hotararea (C29369/10) pronuntata de Curtea Europeana a Drepturilor Omului, Marea Camera, la 25 aprilie 2015, in cauza Morice contra Frantei, prin a carei solutie, si mai ales prin ale carei considerente, apararea drepturilor si libertatilor omului de catre avocati este pusa in lumina sa de act public, de interes genereal cetatenesc, avand ca finalitate corecta functionare a societatii, pastrarea ordinii de drept intr-un stat democratic si informarea cetatenilor cu privire la respectarea drepturilor lor fundamentale de catre institutiile publice.

Hotararea evocata face ca Ziua Europeana a Avocatului, celebrata anual la 10 decembrie, sa fie dedicata, in fiecare stat, dezbaterilor profesionale ce privesc specificul libertatii de exprimare. Tema este de interes legitim si impune un dialog interprofesinal, necesar punerii in lumina a specificului si limitelor libertatii de exprimare privita din perspectiva diverselor profesii si activitati, caci libertatea fiecaruia se intinde pana in momentul in care se intalneste cu a altuia, care trebuie respectata in egala masura.

Cadrul Constitutional

Reglementarea de ordin constitutional a dreptului fundamental analizat este, in mod necesar, baza normelor cuprinse in legile speciale, care dezvolta normele in domeniu, in raport de particularitatile diferitelor activitati si profesii ce presupun recunoasterea si garantarea prin mijloace juridice specifice, a libertatii de expresie.

Libertatea de exprimare, ca drept fundamental, are reglementare expresa in art.30 din Constitutie : „(1) Libertatea de exprimare a gandurilor, a opiniilor sau a credintelor si libertatea creatiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare in public, sunt inviolabile. (2) Cenzura de orice fel este interzisa. (3) Libertatea presei implica si libertatea de a infiinta publicatii. (4) Nici o publicatie nu poate fi suprimata. (5) Legea poate impune mijloacelor de comunicare in masa obligatia de a face publica sursa finantarii. (6) Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viata particulara a persoanei si nici dreptul la propria imagine. (7) Sunt interzise de lege defaimarea tarii si a natiunii, indemnul la razboi de agresiune, la ura nationala, rasiala, de clasa sau religioasa, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenta publica, precum si manifestarile obscene, contrare bunelor moravuri. (8) Raspunderea civila pentru informatia sau pentru creatia adusa la cunostinta publica revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestarii artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, in conditiile legii. Delictele de presa se stabilesc prin lege”.

Privita ca situatie juridica ce intra in limbajul poporului roman, studiind dictionarele explicative lingvistice si juridice, observam ca textul constitutional a fost preluat integral in continutul sau intelectual si astfel, da sensul notiunii de libertate de exprimare, ceea ce face ca dispozitia din Constitutie sa primeasca si dimensiunea de termen uzual, de referinta, in limbajul comun, in comunicarea oamenilor, in orice domeniu.

Studiind Constitutia Romaniei, observam ca norma enuntata este sustinuta de un anamblu de dispozitii constitutionale, intrucat, fiind un drept individual privit la dimensiune colectiva, are intelesul dat de art.15 alin.1: „Cetatenii beneficiaza de drepturile si de libertatile consacrate prin Constitutie si prin alte legi si au obligatiile prevazute de acestea”.

Pe de alta parte, libertatea de exprimare, in mod necesar, isi are temeiul in art.4 alin.1: „Statul are ca fundament unitatea poporului roman si solidaritatea cetatenilor sai”, ea fiind proprie tuturor cetatenilor, iar in exercitarea ei efectiva duce la sedimentarea constiintei nationale, in mintea si sufletul oricarei persoane.

Acest drept fundamental, recunoscut oricarei persoane, este o expresie a libertatii constiintei, astfel cum este reglementata in art.29 alin. 1 si 2: „Libertatea gandirii si a opiniilor, precum si libertatea credintelor religioase nu pot fi ingradite sub nici o forma. Nimeni nu poate fi constrans sa adopte o opinie ori sa adere la o credinta religioasa, contrare convingerilor sale. Libertatea constiintei este garantata; ea trebuie sa se manifeste in spirit de toleranta si de respect reciproc”. Libertatea constiintei se exteriorizeaza in mod necesar prin libertatea de exprimare, care ii da viata prin capacitatea recunoscuta persoanei de a-si exprima gandurile, opiniile si credintele, in mod liber, in public, comunicand astfel cu altii, prin viu grai, in scris, prin imagini, sunete sau semne.

In mod intrinsec, libertatea de exprimare presupune recunoasterea cu acelasi rang a dreptului la informatie, astfel cum este consacrat prin art. 31 alin.1-4 din Constitutie: „(1) Dreptul persoanei de a avea acces la orice informatie de interes public nu poate fi ingradit. (2) Autoritatile publice, potrivit competentelor ce le revin, sunt obligate sa asigure informarea corecta a cetatenilor asupra treburilor publice si asupra problemelor de interes personal. (3) Dreptul la informatie nu trebuie sa prejudicieze masurile de protectie a tinerilor sau securitatea nationala. (4) Mijloacele de informare in masa, publice si private, sunt obligate sa asigure informarea corecta a opiniei publice”, intrucat gandurile si opiniile pe care si le exprima omul sunt rezultatul prelucrarii, conform propriei constiinte si intelegeri, a realitatii, a tuturor informatiilor din mediul inconjurator si fata de care manifesta un interes. Recunoasterea si garantarea dreptului la informatie sunt baza recunoasterii si garantarii libertatii constiintei si a celei de exprimare.

Libertatea de exprimare este totodata un drept absolut, in sensul dispozitiilor art.23 alin.1: „Libertatea individuala si siguranta persoanei sunt inviolabile”, ce se completeaza in continutul sau cu accesul neingratit la cultura, in termenii art.33 alin.2: „Libertatea persoanei de a-si dezvolta spiritualitatea si de a accede la valorile culturii nationale si universale nu poate fi ingradita”.

Ca drept fundamental, este garantata in exercitarea sa, in conditiile art.21: „(1) Orice persoana se poate adresa justitiei pentru apararea drepturilor, a libertatilor si a intereselor sale legitime. (2) Nicio lege nu poate ingradi exercitarea acestui drept. (3) Partile au dreptul la un proces echitabil si la solutionarea cauzelor intr-un termen rezonabil”, si in limitetele date de art. 57 din Constitutie: „Cetatenii romani, cetatenii straini si apatrizii trebuie sa-si exercite drepturile si libertatile constitutionale cu buna-credinta, fara sa incalce drepturile si libertatile celorlalti”.

Prevederile constitutionale au fost dezvoltate, in intelesul si aplicarea lor, prin jurisprudenta Curtii Constitutionale, prin legi speciale adoptate in diverse domenii de activiate, iar ca norme cu caracter general, mai recent, prin dispozitiile Noului Cod Civil si ale Noului Cod Penal, intrega reglementare nationala fiind in deplin acord cu jurisprudenta dezvoltata de mai bine de o jumatate de secol de Curtea Europeana a Drepturilor Omului.

Jurisprudenta Curtii Constitutionale

Analizand jurisprudenta Curtii Constitutionale, observam ca, de la inceput, cu privire la dreptul fundamental prevazut art.30 din Constitutie, a fost facuta o analiza complexa, prin raportare la Constitutie, Conventia europeana a drepturilor omului si principiul proportionalitatii.

Curtea, consacrand inviolabilitatea libertatii de exprimare, a precizat in acelasi timp aceasta nu are caracter absolut si, in consonanta cu prevederile art.10 alin.2 din Conventie, primeste si limite juridice. Astfel, stabilirea prin lege a unor restrictii sau sanctiuni, sunt masuri compatibile cu libertatea de exprimare, daca respecta conditiile impuse de dreptul european, fiind de principiu recunoscut ca: „unei obligatii de ordin constitutional, trebuie sa-i corespunda o sanctiune legala, in cazul nerespectarii sale”. (Decizia nr.51/1999, in acelasi sens si Decizia nr.205/2000).

Astfel de limite legale sunt date de „respectarea demnitatii, onoarei, vietii particulare a persoanei si a dreptului la propria imagine” (Decizia nr.183/2004), Curtea aratand ca stabilirea limitelor exercitarii unui drept sau a unei libertati poate fi facuta de legiuitor cu respectarea dispozitiilor art.53 din Constitutie, si implicit, cu respectarea criteriului proportionalitatii.

In acelasi sens este si jurisprudenta sa mai veche, in care se afirma ca: „investirea cetateanului cu o functie publica atrage nu numai exigente sporite din partea acestuia, dar si necesitatea unei protectii juridice speciale, intrucat reputatia unei asemenea persoane se rasfrange indirect asupra prestigiului autoritatii in numele careia actioneaza in cadrul legal al atributiilor cu care a fost investita.” (Decizia nr.140/1996).

Conflictul dintre dreptul la imagine si viata privata, pe de o parte si libertatea de expresie, pe de alta parte, este o chestiune veche, delicata, greu de transat si el a facut obiectul dezbaterilor Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei, care prin Rezolutia 427/1970, privind „mass media si drepturile omului”, referitoar la aceste libertati fundamentale a recomandat „masuri pentru a se asigura responsabilizarea presei si a altor mijloace de comunicare in masa”, precum si pentru protejarea individului si a dreptului sau la viata privata, caci: „exercitarea primului drept nu trebuie sa fie permisa prin distrugerea existentei celui de-al doilea”.

In mod curent, exercitarea profesiei de avocat presupune o analiza profunda a granitei fragile dintre libertatea de expresie si dreptul la imagine si viata privata, principiul aflarii adevarului, care este si scopul procesului, indiferent de natura si obiectul sau, fiind „sita” cu care se „cern” toate infornatiile si judecatile de valoare pe care avocatul decide sa le faca publice in sustinerea intereselor clientului sau.

Analizand, in lumina principiului proportionalitatii, limitele ce pot fi aduse libertatii de exprimare, Curtea constata ca aceasta este susceptibila de a primi dreptul la replica, privit ca „un raport echitabil intre informatia pretinsa defaimatoare si replica data acestei informatii” (Decizia nr.8/1996), intrucat este protejat, de asemenea, un drept fundamental, consacrat constitutional, dreptul persoanei la propria imagine (Decizia nr.54/2000). Pe de alta parte, Curtea arata ca protectia moralei publice constituie unul dintre scopurile legitime care justifica restrangerea libertatii de exprimare, prin filtrul de proportionalitate, fiind o „masura restrictiva necesara intr-o societate democratica” (Decizia nr.19/2005).

Examinand cazul de denunt calomnios prin prisma libertatii de exprimare, Curtea arata ca: „Accesul liber la justitie, consacrat prin art. 21 din Constitutie, ca drept fundamental, trebuie exercitat cu buna-credinta, potrivit art. 57 din Legea fundamentala, fara sa incalce drepturile si libertatile celorlalti”. Ori „denuntarea calomnioasa presupune cunoasterea de catre denuntator a caracterului mincinos al denuntarii, prin care se aduce atingere infaptuirii justitiei si demnitatii persoanei invinuite pe nedrept. Daca faptuitorul a fost intr-o eroare evidenta asupra situatiei de fapt, denuntul sau, chiar daca ar cuprinde afirmatii vexatorii la adresa unei persoane, nu poate constitui temei pentru tragerea la raspundere penala”. (Decizia nr. 680/2011).

Cu privire la activitatea judecatorilor, Curtea constata ca „impartialitatea justitiei si independenta judecatorilor beneficiaza de protectia legii civile interne, sub doua forme. In primul rand, cea prevazuta de Legea nr.317/2004” iar a doua forma de protectie este cea prevazuta de dispozitiile Codului Civil, „care consacra raspunderea civila delictuala, potrivit careia orice persoana are indatorirea sa respecte regulile de conduita pe care legea sau obiceiul locului le impune si sa nu aduca atingere, prin actiunile ori inactiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane; orice prejudiciu da dreptul la reparatie” (Decizia nr.629/2014).

Curtea constata ca „libertatea de exprimare este inviolabila. Ea nu poate insa prejudicia demnitatea, onoarea, viata particulara a persoanei si nici dreptul la propria imagine. Limitele libertatii de exprimare, prevazute in art.30 alin.6 din Constitutia Romaniei, concorda intru totul cu notiunea de libertate, care nu este si nu poate fi inteleasa ca un drept absolut. Conceptiile juridico-filozofice promovate de societatile democratice admit ca libertatea unei persoane se termina acolo unde incepe libertatea altei persoane. In acest sens, art.57 din Constitutie prevede expres obligatia cetatenilor romani, cetatenilor straini si apatrizilor de a-si exercita drepturile constitutionale cu buna-credinta, fara sa incalce drepturile si libertatile celorlalti. O limitare identica este prevazuta in art.10 paragraful 2 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, in conformitate cu care “Exercitarea acestor libertati ce comporta indatoriri si responsabilitati poate fi supusa unor formalitati, conditii, restrangeri sau sanctiuni prevazute de lege, care constituie masuri necesare, intr-o societate democratica, pentru [...] protectia reputatiei sau a drepturilor altora”. (Decizia nr.629/2014).

Extrapoland, considerentele de drept care privesc activitatea judecatorilor sunt aplicabile pe deplin si profesiei de avocat si sunt in concordanta cu Legea nr. 51/1995 privind organizarea si exercitarea profesiei de avocat, Statutul profesiei de avocat, actele de interpretare date de Consiliul UNBR si Codul deontologic al avocatului roman, in concordanta cu Codul deontologic al avocatilor din Uniunea Europeana.

Cadrul juridic civil al libertatii de exprimare

Consideratiile Curtii Constitutionale cu privire la reglementarea de drept privat ce ocroteste persoana in exercitarea libertatii de exprimare ne obliga, in mod logic, sa continuam analiza cu dispozitiile de drept civil in materie.

In reglementarea data de Codului Civil de la 1864, libertatea de exprimare era sanctionata prin aplicarea dispozitiilor art. 998 cu privire la raspunderea civila delictuala, in particular cu privire la raspunderea pentru fapta proprie : „Orice fapta a omului, care cauzeaza altuia prejudiciu, obliga pe acela din a carui greșeala s-a ocazionat, a-l repara”. Pe aceasta norma cu caracter general s-a bazat jurisprudenta instantelor nationale, care au inceput dupa anul 1994 sa evoce si jurisprudenta CEDO, devenita aplicabila odata cu aderarea la Conventia din 1950 privind protectia drepturilor omului.

Noul Cod Civil, in vigoare din octombrie 2011, in dezvoltarea prevederilor constitutionale, a dat o reglementare cu caracter general si de drept substantial libertatii de exprimare, oferind astfel o norma materiala judecatorului national, in sanctionarea acestui drept fundamental.

Sediul materiei il regasim in Cartea I-a – Despre persoane, Titlul al II-lea – Persoana fizica, Capitolul II – Respectul datorat fiintei umane si drepturilor ei inerente, Sectiunea 3 – Respectul vietii private si al demnitatii persoanei umane, iar cele mai importante dispozitii sunt :

art.70: Dreptul la libera exprimare (1) Orice persoana are dreptul la libera exprimare. (2) Exercitarea acestui drept nu poate fi restransa decat in cazurile si limitele prevazute la art. 75.

art.71: Dreptul la viata privata (1) Orice persoana are dreptul la respectarea vietii sale private. (2) Nimeni nu poate fi supus vreunor imixtiuni in viata intima, personala sau de familie, nici in domiciliul, resedinta sau corespondenta sa, fara consimtamantul ori fara respectarea limitelor prevazute la art.75. (3) Este, de asemenea, interzisa utilizarea, in orice mod, a corespondentei, manuscriselor sau a altor documente personale, precum si a informatiilor din viata privata a unei persoane, fara acordul acesteia ori fara respectarea limitelor prevazute la art. 75.

art 72: Dreptul la demnitate (1) Orice persoana are dreptul la respectarea demnitatii sale. (2) Este interzisa orice atingere adusa onoarei si reputatiei unei persoane, fara consimtamantul acesteia ori fara respectarea limitelor prevazute la art. 75.

art.73: Dreptul la propria imagine (1) Orice persoana are dreptul la propria imagine. (2) In exercitarea dreptului la propria imagine, ea poate sa interzica ori sa impiedice reproducerea, an orice mod, a infatisarii sale fizice ori a vocii sale sau, dupa caz, utilizarea unei asemenea reproduceri. Dispozitiile art. 75 raman aplicabile.

art.74: Atingeri aduse vietii private Sub rezerva aplicarii dispozitiilor art.75, pot fi considerate ca atingeri aduse vietii private: a) intrarea sau ramanerea fara drept in locuinta sau luarea din aceasta a oricarui obiect fara acordul celui care o ocupa in mod legal; b) interceptarea fara drept a unei convorbiri private, savarsita prin orice mijloace tehnice, sau utilizarea, in cunostinta de cauza, a unei asemenea interceptari; c) captarea ori utilizarea imaginii sau a vocii unei persoane aflate intr-un spatiu privat, fara acordul acesteia; d) difuzarea de imagini care prezinta interioare ale unui spatiu privat, fara acordul celui care il ocupa in mod legal; e) tinerea vietii private sub observatie, prin orice mijloace, in afara de cazurile prevazute expres de lege; f) difuzarea de stiri, dezbateri, anchete sau de reportaje scrise ori audiovizuale privind viata intima, personala sau de familie, fara acordul persoanei in cauza; g) difuzarea de materiale continand imagini privind o persoana aflata la tratament in unitatile de asistenta medicala, precum si a datelor cu caracter personal privind starea de sanatate, problemele de diagnostic, prognostic, tratament, circumstante in legatura cu boala si cu alte diverse fapte, inclusiv rezultatul autopsiei, fara acordul persoanei in cauza, iar in cazul in care aceasta este decedata, fara acordul familiei sau al persoanelor indreptatite; h)utilizarea, cu rea-credinta, a numelui, imaginii, vocii sau asemanarii cu o alta persoana; i) difuzarea sau utilizarea corespondentei, manuscriselor ori a altor documente personale, inclusiv a datelor privind domiciliul, resedinta, precum si numerele de telefon ale unei persoane sau ale membrilor familiei sale, fara acordul persoanei careia acestea ii apartin sau care, dupa caz, are dreptul de a dispune de ele.

art.75: Limite (1) Nu constituie o incalcare a drepturilor prevazute in aceasta sectiune atingerile care sunt permise de lege sau de conventiile si pactele internationale privitoare la drepturile omului la care Romania este parte. (2) Exercitarea drepturilor si libertatilor constitutionale cu buna-credinta si cu respectarea pactelor si conventiilor internationale la care Romania este parte nu constituie o incalcare a drepturilor prevazute in prezenta sectiune.

art.76: Prezumtia de consimtamant Cand insusi cel la care se refera o informatie sau un material le pune la dispozitia unei persoane fizice ori persoane juridice despre care are cunostinta ca isi desfasoara activitatea in domeniul informarii publicului, consimtamantul pentru utilizarea acestora este prezumat, nefiind necesar un acord scris.

Legiuitorul arata de asemenea, la art.79, cum este ocrotit respectul datorat persoanei si dupa decesul sau: Memoria persoanei decedate este protejata in aceleasi conditii ca si imaginea si reputatia persoanei aflate in viata.

Reglementarea Noului Cod Civil in materie este continuata de dispozitiile cuprinse in Titlul V ale aceleiasi Carti, art.252 – art.256 cu privire la – Apararea drepturilor nepatrimoniale, aratandu-se mijloacele de aparare prin care este ocrotita personalitatea umana si drepturile personale nepatrimoniale inerente persoanei, precum si masurile provizorii ce pot fi luate in apararea acestor drepturi, cat si pentru restabilirea integritatii memoriei persoanei fizice.

Noul Cod Civil Roman, cu siguranta cel mai modern din Europa, este in concordanta deplina cu toate dezlegarile de drept date prin jurisprudenta CEDO, astfel incat un comentariu pe articole (pe care nu ne propunem sa facem in prezent) este indisolubil legat de aceasta si il intregeste in privinta sferei de cuprindere a fiecareia dintre normele din dreptul intern evocat.

Dispozitiile privitoare la presa, si ele tot norme de drept privat, ce intregesc cadrul legal, sunt continute in Legea nr.3/1974 modificata prin OG nr.53/2000 privind presa, Legea nr.504/2002 privind audiovizualul, Decizia nr.220/2011, cu modificarile ulterioare – Codul audiovizual, act emis de Consiliul National al Audiovizualului (CNA). Lectura acestor acte normative evidentiaza faptul ca ele sunt preponderent dispozitii privitoare la protectia demnitatii umane si a dreptului la propria imagine, reglementeaza dreptul la replica, fiind atat norme substantiale cat si de procedura, la care instantele nationale au facut apel deseori.

Dispozitii de drept penal privitoare la libertatea de exprimare

Noul Cod Penal, a extins reglementarea ce vizeaza exercitarea libertatii de exprimare a persoanei. Legea noua priveste atat un subiect necalificat pentru fapte, in parte noi, ceea ce inseamna ca subiecte de drept pot fi profesionistii din diverse domenii, iar pe de alta parte da si o noua incriminare in legatura cu infaptuirea justitiei, cu subiecte calificate, printre cei vizati de conduita sanctionata putand fi si avocatii. Observam ca pastrarea secretului profesional este incriminata ca fapta penala, ceea ce insemna ca principiul de organizare a exercitarii profesiei de avocat este intarit in privinta caracterului sau de ordine publica.

Analizand noua reglementare, observam ca in stransa legatura cu dreptul la informare, legiuitorul a sanctionat fapte precum sunt cele prevazute de art.303 – Divulgarea informatiilor secrete de stat, art.304 – Divulgarea informatiilor secrete de serviciu sau nepublice, art.305 – Neglijenta in pastrarea informatiilor, art.404 – Comunicarea de informatii false, art.407 – Divulgarea secretului care pericliteaza securitatea nationala, toate privind subiecte de drept calificate, prin atributiile profesionale. In functie de informatiile care le primeste de la clientul sau, in raport de particularitatile litigiului, si avocatul, in exercitarea profesiei poate fi vizat de aceasta reglementare, care este insotita si de obligatia specifica a pastratrii secretului profesional.

Dintre aceste fapte penale, in functie de informatiile care le primeste de la clientul sau, avocatul, in exercitarea profesiei, si sub obligatia pastratrii secretului profesional, poate fi vizat de disp. art.303 alin.2 si 3 NCP^[1], legiuitorul facand trimitere la notiunea de „public”, astfel cum este definita la art.176, ca notiune de drept comun^[2].

NCP arata si limite ale exercitarii libertatii de exprimare prin : art.368 – Instigarea publica, art.369 – Incitarea la ura sau discriminare, art.371 – Tulburarea linistii si ordinii publice, art.208 – Hartuirea, art.224 – Violarea de domiciliu, art.225 – violarea sediului profesional, art.226 – Violarea vietii private, fapte ce au fost reglementate si in trecut, in concordanta cu art. 57 din Constitutie.

Dintre infractiunile enuntate, libertatea de exprimare, atat a avocatilor cat si a jurnalistilor sau a altor profesionisti, poate fi incalcata prin faptele incriminate de art.224 si art.225 NCP, dupa cum, pe de alta parte, in investigatiile lor, jurnalistii pot fi acuzati de savarsirea faptei prevazuta de art.226 NCP^[3], de principiu, o granita intre libertatea de exprimare si dreptul la viata privata fiind greu de stabilit^[4].

Dintre infractiunile care aduc atingere domiciliului si vietii private, o importata deosebita pentru exercitarea profesiei de avocat o are fapta ce priveste Divulgarea secretului profesional – art.227. „(1) Divulgarea, fara drept, a unor date sau informatii privind viata privata a unei persoane, de natura sa aduca un prejudiciu unei persoane, de catre acela care a luat cunostinta despre acestea in virtutea profesiei ori functiei si care are obligatia pastrarii confidentialitatii cu privire la aceste date, se pedepseste cu inchisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amenda. (2) Actiunea penala se pune in miscare la plangerea prealabila a persoanei vatamate”.

In conditiile noii reglementari penale, pastrarea secretului profesional, vazuta de Statutul profesiei de avocat ca un principiu fundamental ce guverneazata exercitarea profesiei – art.1 alin.2 Statut, principiu ce este de ordine publica – art.8 alin.1 Statut, primeste o intarire sub aspectul caracterului imperativ si de ordine publica pentru societate in general, fiind privit ca o infractiune ce ocroteste viata privata a persoanei si care se opune in mod categoric libertatii de exprimare, aducandu-i limitare expresa, ce nu poate primi derogari.

Pe de alta parte, ca norma generala, invocarea incalcarii art.227NCP poate fi facuta de oricine are interes, depasind granitele statutului si deontologiei profesiei.

Legiuitorul a adus noi limite libertatii de exprimare, in stransa legatura cu exercitarea profesiei de avocat si prin prevederea faptelor ce constituie Infractiuni contra infaptuirii justitiei :

Obstructionarea justitiei – art. 271. (1) Persoana care, fiind avertizata asupra consecintelor faptei sale: a) impiedica, fara drept, organul de urmarire sau instanta sa efectueze, in conditiile legii, un act procedural; b) refuza sa puna la dispozitia organului de urmarire penala, instantei sau judecatorului sindic, in tot sau in parte, datele, informatiile, inscrisurile sau bunurile detinute, care i-au fost solicitate in mod explicit, in conditiile legii, in vederea solutionarii unei cauze, se pedepseste cu inchisoare de la 3 luni la un an sau cu amenda. (2) Dispozitiile alin. (1) nu se aplica in cazul persoanei urmarite sau judecate pentru infractiunea care formeaza obiectul procesului penal.

Influentarea declaratiilor – art. 272. (1) Incercarea de a determina sau determinarea unei persoane, indiferentde calitatea acesteia, prin corupere, prin constrangere ori prin alta fapta cu efect vadit intimidant, savarsita asupra sa ori asupra unui membru de familie al acesteia, sa nu sesizeze organele de urmarire penala, sa nu dea declaratii, sa isi retraga declaratiile, sa dea declaratii mincinoase ori sa nu prezinte probe, intr-o cauza penala, civila sau in orice alta procedura judiciara, se pedepseste cu inchisoarea de la unu la 5 ani. Daca actul de intimidare sau corupere constituie prin el insusi o infractiune, se aplica regulile privind concursul de infractiuni. (2) Nu constituie infractiune intelegerea patrimoniala dintre infractor si persoana vatamata, intervenita in cazul infractiunilor pentru care actiunea penala se pune in miscare la plangere prealabila sau pentru care intervine impacarea.

Presiuni asupra justitiei – art.276. Fapta persoanei care, pe durata unei proceduri judiciare in curs, face declaratii publice nereale referitoare la savarsirea, de catre judecator sau de organele de urmarire penala, a unei infractiuni sau a unei abateri disciplinare grave legate de instrumentarea respectivei cauze, in scopul de a le influenta sau intimida, se pedepseste cu inchisoare de la 3 luni la un an sau cu amenda.

Compromiterea intereselor justitiei – art.277. (1) Divulgarea, fara drept, de informatii confidentiale privind data, timpul, locul, modul sau mijloacele prin care urmeaza sa se administreze o proba, de catre un magistrat sau un alt functionar public care a luat cunostinta de acestea in virtutea functiei, daca prin aceasta poate fi ingreunata sau impiedicata urmarirea penala, se pedepseste cu inchisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amenda. (2) Dezvaluirea, fara drept, de mijloace de proba sau de inscrisuri oficiale dintr-o cauza penala, inainte de a se dispune o solutie de netrimitere in judecata ori de solutionare definitiva a cauzei, de catre un functionar public care a luat cunostinta de acestea in virtutea functiei, se pedepseste cu inchisoare de la o luna la un an sau cu amenda. (3) Dezvaluirea, fara drept, de informatii dintr-o cauza penala, de catre un martor, expert sau interpret, atunci cand aceasta interdictie este impusa de legea de procedura penala, se pedepseste cu inchisoare de la o luna la un an sau cu amenda. (4) Nu constituie infractiune fapta prin care sunt divulgate ori dezvaluite acte sau activitati vadit ilegale comise de autoritati intr-o cauza penala.

Sub imperiul noii reglementari, libertatea de exprimare a avocatilor, in sustinerea intereselor legitime ale clientilor lor, impune un permanent autocontrol in privinta afirmatiilor facute in public si o cantarire a mijloarelor de comunicare cu publicul folosite pentru a avea castig de cauza, intrucat reglementatea speciala prevazuta de Statut si Codul deontologic privind exercitarea profesiei de avocat primesc forta coergitiva sub sanctiunea legii penale. in cazurile practice ce vor fi dezvoltate de instante in aplicarea noii reglementari, granita dintre libertatea de exprimare si infaptuirea justitiei consideram ca vor fi date, in mod necesar, de principiul proportionalitatii, cantarindu-se in ce masura mijlocul folosit – sanctiunea penala intrece sau nu scopul urmarit.

Jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului

De aproape o jumatate de secol, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a furnizat instantelor nationale si publicului larg o vasta jurisprudenta ce porneste de la continutul art.10 din Conventie care arata ca: (1) Orice persoana are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie si libertatea de a primi sau de a comunica informatii ori idei fara amestecul autoritatilor publice si fara a tine seama de frontiere. Prezentul articol nu impiedica statele sa supuna societatile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare. (2) Exercitarea acestor libertati ce comporta indatoriri si responsabilitati poate fi supusa unor formalitati, conditii, restrangeri sau sanctiuni prevazute de lege, care constituie masuri necesare, intr-o societate democratica, pentru securitatea nationala, integritatea teritoriala sau siguranta publica apararea ordinii si prevenirea infractiunilor, protectia sanatatii sau a moralei, protectia reputatiei sau a drepturilor altora, pentru a impiedica divulgarea de informatii confidentiale sau pentru a garanta autoritatea si impartialitatea puterii judecatoresti.

Jurisprudenta bogata este data de continutului reglementarii, ce priveste consacrarea unui drept fundamental unanim recunoscut intr-un stat democratic si de aratarea limitelor exercitarii lui, date de incidenta altor drepturi fundamentale sau norme de ordine publica ce privesc organizarea statala, cum sunt dreptul la viata privata, la informare, independenta puterii judecatoresti, pastrarea secretului profesional, morala si sanatatea publica, securitatea nationala, etc.

Curtea a afirmat in mod constat ca „Libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esentiale ale societatii democratice, una dintre conditiile primordiale ale progresului sau si ale dezvoltarii individuale.” (CEDO, 1976, Handyside c. Regatului Unit).

In literatura de specialitate s-a subliniat ca „libertatea de exprimare este fundamentul esential al unei societati democratice si una din conditiile primordiale ale progresului si fericirii fiecaruia. Prin umare, statul are atat o obligatie negativa, cat si una pozitiva: nu numai ca trebuie sa nu impiedice libertatea de exprimare, dar trebuie sa si asigure exercitarea efectiva si concreta a acesteia. Orice persoana trebuie sa isi poata exprima opiniile fara a se teme in vreun fel.” (Jean-François Renucci, Tratat de drept european al drepturilor omului, Editura Hamangiu, 2009, Bucuresti, p.174).

CEDO a recunoscut ca suntem in fata unui „domeniu deosebit de sensibil iar orice atingere adusa acestei libertati se poate dovedi periculoasa, oricare ar fi motivatiile acesteia, deoarece intotdeauna pot exista efecte nedorite. Cea mai importanta problema este protectia libertatii de exprimare impotriva ingerintelor din partea autoritatilor publice”. (CEDO, 1998, Lehideux si Isorni).

Examinand diverse cauze cu care fusese sesizata, Curtea a observat ca art. 10 din Conventie poate fi incalcat printr-o serie de masuri impotriva persoanelor care si-au exercitat acesta libertate, masuri ce sunt o ingerinta din partea autoritatilor publice, prin: actiuni civile si penale, confiscarea de bunuri, refuzul de a da autorizatie unor publicatii ori posturi de televiziune, interdictia de difuzare a unor informatii. Astfel de situatii, pentru a fi retinute ca o incalcare a art.10 din Conventie pun in discutie notiunea de „indatoriri si responsabilitati” pe care le presupun diversele activitati profesionale, cum este cazul jurnalistilor si al functionarilor publici (CEDO, 1994, Jersild c. Danemarcei; CEDO, 2013, Niculescu-Dellakeza c. Romaniei) sau persoanele ce actioneaza in cadrul unor organizatii neguvernamentale (CEDO, 1999, Erdogdu si Ince c. Truciei).

Totodata, Curtea a precizat ca, prin masurile luate de stat privind reglementarea diverselor activitati, trebuie sa existe un just echilibru intre interesul general si interesele individuale, fiind „obligatia statului de a proteja libertatea de exprimare in cadrul profesional” (CEDO, 2000,Fuentes Bobo c. Spania).

Astfel, referindu-se la protectia oferita jurnalistilor care dezbat probleme de interes public, precum si la limitele criticii acceptabile, Curtea a aratat ca ele sunt mai largi decat in privinta functionarilor publici ori politicienilor (CEDO, 2009, Ieremiov c. Romaniei; CEDO, 2013, Bugan c. Romaniei), iar aceasta apreciere consideram ca subzista si in situatia libertatii de exprimare ce trebuie recunoscuta avocatului, in sustinerea unui interes public. De fapt, in acest sens este si judecata de valoare pe care o face Curtea in cauza Morice c. Franta, solutie care a deschis analiza prezenta.

Analizand cauza Morice contra Franta, Profesorul Corneliu Barsan, fost judecator la Curtea Europeana a Drepturilor Omului arata ca, in cazul activitatilor profesionale „libertatea de exprimare presupune si exprimarea unor judecati de valoare – care pot sa fie de o anumita gravitate, oamenii politici, de exemplu, fiind supusi unui anumit control si putandu-se face, la adresa lor, anumite aprecieri care sa le depaseasca pe cele referitoare la un om obisnuit”, dar si aceste judecati de valoare „trebuie sa aiba la baza anumite elemente de fapt, anumite elemente factuale … nu sa fie simple fantezii” (Conferinta organizata de Societatea Civila de Avocati „Zamfirescu Racoti & Partners”, Bucuresti, 19 mai 2015).

Pentru a nu fi o incalcare a principiului libertatii de exprimare, restrangerile aduse de autoritati exercitiului acestui drept fundamental trebuie sa fie prevazuta expres de lege, intr-o forma identificabila, precisa si accesibila iar „nivelul de precizie al legislatiei interne depinde considerabil de continutul instrumentului juridic in cauza, de domeniul de reglementare si de numarul si statutul celor carora li se adreseaza” (CEDO, 1999, Rekvenyi c. Ungariei).

Totodata, restrangerea trebuie sa aiba un scop legitim, ocrotind interese si valori fundamentale precum siguranta nationala, integritatea teritoriala, siguranta publica, sanatatea si morala publica, apararea ordinii si prevenirea infractiunilor, reputatia si drepturile altora, impiedicarea divulgarii de informatii confidentiale, autoritatea si impartialitatea puterii judecatoresti. In mod cumulativ cu primele doua conditii, Curtea a aratat ca restrangerea trebuie sa fie necesara, ea raspunzand „unei nevoi sociale imperioase” (CEDO, 1976, Handyside c. Regatului Unit; CEDO, 2007, Boldea c. Romania).

Sub incidenta art. 10 din Conventie intra atat continutul informatiilor transmise cat si mijloacele de transmitere sau de captare a acestora, deoarece orice restrictie adusa acestora atinge dreptul de a primi si comunica informatii (CEDO, Autronic c. Elvetiei) si modul lor de difuzare (CEDO, Oberschilck c. Austriei) sau forma de exprimare (CEDO, Nikula c. Finlandei).

Dupa cum arata si fostul Presedinte al Curtii de la Strasbourg, Jean Paul Costa (Conferinta de la Colegiul Franco – Roman de Studii Europene, Bucuresti, 2003), libertatea de exprimare a devenit o libertate puternic aparara, chiar supa- aparata in materie politica (CEDO, 1986, Lingens c. Austria; CEDO, 1995, Piermont c. Franta; CEDO, 2001, Jerusalem c. Austria) si privind presa (CEDO, 1979, Sunday Times (1) c. Regatul Unit; CEDO, 1994, Jersild c. Danemarca; CEDO, 1997, De Haes si Gijsels c. Belgia; CEDO, 1999, Fressoz si Roire c. Franta; CEDO, 2000, Bergens Tidende si altii. c. Norvegia; CEDO, 2004, Cumpana si Mazare c. Romania), ce intra in mod inevitabil in „conflict” cu alte libertati, cum sunt dreptul la informare si dreptul la viata privata, iar pentru Curte cel mai dificil este de transat in cazul „conflictele de libertate”, care ridica probleme mai sensibile decat sunt cele date de conflictele dintre „libertate si ordine publica”.

Misiune de interes public – reglementarea data de Legea nr. 51/1995

Din dispozitiile Legii nr. 51/1995 privind organizarea si exercitarea profesiei de avocat, se observa cu multa claritate caracterul de inters public evocat, intrucat la art.1 se arata ca „Profesia de avocat este libera si independenta, cu organizare si functionare autonome, in conditiile prezentei legi si ale statutului profesiei”. Aceste dispozitii se completeaza cu cele cuprinse la art.2 „In exercitarea profesiei avocatul este independent si se supune numai legii, statutului profesiei si codului deontologic”, alin. 2 al aceluiasi articol dispunand ca „Avocatul promoveaza si apara drepturile, libertatile si interesele legitime ale omului”, norma generala ce este completata de cea relativa la aratarea in concret a modalitatilor prin care aceasta activitate se realizeaza in societate, cuprinsa in alineatele subsecvente ael art.2, completate de dispozitiile art.3.

Realizarea unei functii si misiuni de interes public, general cetatenesc, si prin aceasta de consolidare a statului de drept este intarita prin dispozitiile art.2 alin.5, care arata ca „In exercitarea dreptului de aparare avocatul are dreptul si obligatia de a starui pentru realizarea liberului acces la justitie, pentru un proces echitabil si intr-un termen rezonabil”, norma de drept intern in concordanta cu cel european, care exprima stadiul comun de dezvoltare a societatii prezente. Ea se completeaza cu cea cuprinsa in art.4, care arata expres ca „In exercitarea profesiei si in legatura cu aceasta avocatul este protejat de lege”, dispozitie ce ocroteste profesia tocmai in realizarea functiei publice de aflare a adevarului, o sustinere a drepturilor si libertatilor legitime ale omului.

Reglementarea data prin lege este completata cu cea din Statutul profesiei de avocat, conform caruia, principiul libertatii si cel al secretului profesional sunt principii fudamentale (art.1 alin.2) ce guverneaza exercitarea sa.

Secretul profesional este de ordine publica (art.8 alin.1 Statut) si in acest sens libertatea de exprimare este limitata in exprimarea sa de pastrarea secretului profesional. Sustinerea in public a drepturilor si intereselor clientului se face in limitele date de art.9, care prin continutul reglementarii il protejeaza pe client de avocat cu privire la informatiile cunoscute de acesta si astfe, creste si mai mult responsabilitatea avocatului in privinta afirmatilor publice facute in sustinerea drepturilor si intereselor clientului sau.

in exercitarea profesiei sale, avocatul este responsabilizat sub un dublu aspect : pe de o parte de principiile de ordine publica ce guverneaza profesia, iar pe de alta parte de rolul pe care il are in realizarea actului de justitie, ca participant, in calitatea de profesionist al dreptului si nu simplu martor. in acest sens, art.11 din Statut arata ca „In raporturile cu instantele judecatoresti, cu Ministerul Public, cu celelalte autoritati si institutii publice, cu persoanele juridice si persoanele fizice cu care vine in contact, avocatul este dator sa aiba un comportament demn, civilizat si loial”. Precizarea subliniaza rolul avocatului in realizarea dreptului intr-un stat si il constientizeaza in privinta imaginii pe care o produce in societate.

Opinia publica exprimata de Consiliul UNBR

In exercitarea atributiilor date prin lege si statut, organele de conducere ale profesiei au adoptat puncte de vedere exprimate public, din continutul carora amintim : „In tratarea libertatii de exprimare a avocatului, Consiliul U.N.B.R, in calitate de autoritate de reglementare, a apreciat ca libertatea de exprimare constituie una dintre temeliile esentiale ale unei societati democratice si una dintre conditiile de baza necesare pentru progresul societatii si ca impunerea unei sanctiuni impotriva unui avocat poate avea repercusiuni directe (proceduri disciplinare) sau indirecte (in materie de imagine sau incredere acordata de public si de clientii acestora, spre exemplu).

Cuvantul unui avocat se bazeaza de fapt pe obligatia de informare; ca si jurnalistii, avocatii sunt la randul lor „paznici ai democratiei”. Orice avocat este custodele cuvantului clientului sau. Marja libertatii de exprimare in cazul avocatilor trebuie sa ramana la fel de ampla ca si cea a jurnalistilor. Trebuie sa se ia in considerare constrangerile la care sunt supusi avocatii pentru realizarea apararii efective si complete a clientilor lor si atentia crescuta din partea presei, care este din ce in ce mai curioasa si mai profunda in cadrul investigatiilor jurnalistice. Avocatii trebuie sa beneficieze de imunitate atunci cand comentariile lor, indiferent cat de dure, sunt facute in apararea intereselor clientilor lor.

Orice tentative de restrictionare a dreptului avocatului de a-si exprima opiniile trebuie cenzurata exclusiv din perspectiva criteriului subordonarii declaratiilor avocatului interesului apararilor formulate pentru clientul sau. Cand un dosar ajunge in atentia publica, este responsabilitatea avocatului sa continue sa apere clientul respectiv, realizand toate procedurile ad hoc necesare sau adaugand propria sa voce „furtunii mediatice”. Acesta numai este doar un drept, ci si o obligatie a avocatului care este strans legata de pozitia sa, indiferent daca speta respectiva a devenit cunoscuta inainte de orice audiere publica.

Avocatii au dreptul de a critica decizia instantei si de a comunica orice critica pe care clientii lor ar putea sa o aduca daca aceasta vizeaza corecta functionare a sistemului judiciar deoarece functionarea puterii judecatoresti constituie o chestiune de interes public. Coexista obligatia judecatorului de a fi discret si libertatea cuvantului in cazul avocatului. Principiul exprimarii libere a avocatului nu impiedica in niciun fel independenta si autoritatea sistemului de justitie.

Constante ale profesiei exclud aplicarea unei sanctiuni impotriva unui avocat pentru exercitarea libertatii de expresie deoarece sanctionarea poate avea repercusiuni directe (proceduri disciplinare) sau indirecte (in materie de imagine sau incredere acordata de public si de clientii acestora, spre exemplu) asupra activitatii profesionale a avocatului. Realitatea demonstreaza ca avocatii trebuie sa se lupte cu situatii ce impun informarea corecta a publicului prin avocat cand dosarele atrag atentia presei. In dosare sensibile si de profil ridicat, in special in cele care sunt in joc ratiuni de Stat, avocatii nu au adesea alta optiune decat sa-si exprime public ingrijorarile legate de impiedicarea bunei desfasurari a procedurilor. In astfel de dosare, avocatii trebuie sa aiba aceeasi libertate a cuvantului si de exprimare ca si jurnalistii. Restrictionarea libertatii de expresie a acestora ii impiedica sa contribuie la administrarea corespunzatoare a actului de justitie si la asigurarea increderii publice in acesta.

Acest rol special al avocatilor, in calitate de profesionisti independenti, in administrarea actului de justitie presupune o serie de indatoriri, in special referitoare la conduita acestora. Pentru ca publicul sa aiba incredere in administrarea actului de justitie, trebuie sa aiba incredere si in capacitatea avocatilor de a asigura o reprezentare eficienta.

Statutul specific al avocatilor le confera o pozitie centrala in administrarea actului de justitie ca intermediar intre publicul larg si instantele de judecata. Prin urmare, ei joaca un rol-cheie in a se asigura ca instantele de judecata, a caror misiune este fundamentala intr-un stat de drept, se bucura de increderea publicului.

Avocatii ocupa o pozitie cheie in administrarea actului de justitie deoarece profesia de avocat este piatra de temelie a unei societati democratice. Libertatea de exprimare a avocatului este de esenta profesiei de avocat, deoarece avocatul trebuie sa fie in masura sa-si indeplineasca profesia fara restrictii. Trebuie avute in vedere documente internationale relative la profesia de avocat:

Carta principiilor esentiale ale avocatului european, adoptata la data de 24 noiembrie 2006 enumera principiile comune normelor nationale si internationale care reglementeaza profesia: (a) independenta avocatului si libertatea avocatului de a cerceta dosarul clientului; (b) dreptul si datoria avocatului de a pastra confidentialitatea aspectelor ce tin de client si de a respecta secretul profesional; (c) evitarea conflictelor de interese, fie intre clienti diferiti, fie intre client si avocat; (d) demnitatea si onoarea profesiei, precum si integritatea si buna reputatie a fiecarui avocat; (e) loialitatea fata de client; (f) tratamentul echitabil al clientilor cu privire la onorarii; (g) competenta profesionala a avocatului; (h) respectul pentru colegii de profesie; (i) respectul pentru statul de drept si pentru sistemul judiciar echitabil;(j) autoreglementarea profesiei juridice.

Recomandarea R(2000)21 a Comitetului de Ministri al Consiliului Europei adresata statelor membre cu privire la libertatea de exercitare a profesiei de avocat, potrivit careia promovarea libertatii de exercitare a profesiei de avocat se face in vederea consolidarii statului de drept, la care avocatii iau parte, in special in ceea ce priveste rolul de aparator al libertatilor individuale, astfel ca din ratiuni ce tin de necesitatea unui sistem judiciar echitabil, care garanteaza independenta avocatilor in exercitarea profesiei lor, fara restrictii nejustificate si fara influente, incitari, presiuni, amenintari ori interferente, directe sau indirecte, din partea oricarei persoane, pentru orice motiv, avocatii, in calitate de agenti esentiali ai actului de administrare a justitiei, isi pastreaza in orice moment onoarea si demnitatea profesiei lor.

In consecinta, libertatea de exprimare a avocatilor trebuie sa contribuie la mentinerea autoritatii si impartialitatea puterii judecatoresti. Respectul fata de colegii de breasla si respectul pentru statul de drept precum si contributia pentru o buna administrare a justitiei impun abtinerea de la critici abuzive fata de colegi, a judecatorilor individuali si a procedurilor si hotararilor judecatoresti. Avocatii nu pot fi pusi insa pe picior de egalitate cu jurnalistii. Pozitiile si rolurile lor sunt in esenta diferite. Jurnalistii au sarcina de a transmite, in conformitate cu obligatiile si responsabilitatile lor, informatii si idei referitoare la toate chestiunile de interes public, inclusiv cele legate de administrarea actului de justitie. Jurnalistul este un martor extern al carui rol este acela de a informa publicul. Avocatii sunt „protagonisti” in cadrul sistemului judiciar, implicati direct in functionarea acestuia si in apararea unei parti.

Nu sunt permise avocatului afirmatii atat de grave incat sa depaseasca limitele permise pentru exprimarea unor comentarii in lipsa unei baze faptice solide. Sub pretextul libertatii de exprimare avocatii nu pot profera insulte! In situatia in care o speta are parte de o ampla acoperire mediatica din cauza gravitatii faptelor si a persoanelor care este probabil sa fie implicate, un avocat nu poate fi sanctionat pentru incalcarea secretului anchetei judiciare in cazul in care acesta a facut doar comentarii personale cu privire la informatii care sunt deja cunoscute presei si pe care jurnalistii intentioneaza sa le transmita, cu sau fara comentariile avocatului respectiv.

Observatiile exprimate de avocat in afara salii de judecata se pot concretiza in aparitii la buletinele de stiri televizate sau la declaratii in presa. Prin aceste canale avocatul poate informa publicul asupra neajunsurilor care pot submina procedurile in faza pre-procesuala. Avocatii au obligatia de a „apara cu sarguinta interesele clientilor lor”. Chestiunea „conduitei in sala de judecata” tine si de libertatea de exprimare a avocatului. Libertatea de exprimare a avocatului poate ridica un semn de intrebare cu privire la dreptul clientului sau la un proces echitabil, care implica existenta unui schimb liber si chiar fortat de argumente intre parti. Restrictiile exprimarii sunt restrictiile obisnuite aplicabile membrilor Baroului.

Nu sunt necesare precizari suplimentare in contextul Noilor coduri penale. Politica profesionala a Consiliului U.N.B.R., transmisa barourilor pentru a o face cunoscuta avocatilor si pentru a elimina din spatiul public afirmatiile incorecte potrivit carora U.N.B.R. ar interzice avocatilor libertatea de exprimare a fost confirmata de ultimele evolutii ale jurisprudentei europene. Hotararea CEDO in cazul Morice c. Frantei a concluzionat ca desi „un avocat nu poate fi asimilat unui ziarist” si din acest motiv nu poate beneficia de aceeasi libertate de exprimare, daca se exprima judecati de valoare bazate pe fapte si pe o „baza factuala suficienta” si se pun in dezbatere chestiuni de interes public privind disfunctionalitatile din sistemul de justitie, exprimarea publica a avocatului nu depaseste limitele dreptului garantat de articolul 10 din Conventia europeana a Drepturilor Omului privind libertatea de exprimare”. (site-ul www.unbr.ro)

Concluzii

Avocatul este un intelectual, un profesionist al dreptului, care stie forta si sensul legilor, aparand in pretoriu drepturile si libertatile oamenilor, care de cele mai multe ori imbraca forma apararii unui interes public.

Libertatea de exprimare este o conditie intrinseca a profesiei de avocat si ea isi are temeiuri generale si specifice, date Constitutie, Codul Civil si Codul Penal, Legea nr. 51/1995 privind organizarea si exercitarea profesiei de avocat, Statutul profesiei de avocat si acte interne ale organelor profesiei, atat in sensul consacrarii si garantarii ei, cat si al limitelor exercitarii sale, astfel cum acestea au fost aratate de jurisprudenta Curtii Constitutionale si a Curtii Europene a Drepturilor Omului.

Statutul profesiei de avocat este guvernat de principiile libertatii si pastrarii secretului profesional, norme de ordine publica, intarite astfel de legea penala.

In mod curent, exercitarea profesiei de avocat presupune o analiza profunda a granitei fragile dintre libertatea de expresie si dreptul la imagine si viata privata, principiul aflarii adevarului, care este si scopul procesului, indiferent de natura si obiectul sau, fiind „sita” cu care se „cern” toate infornatiile si judecatile de valoare pe care avocatul decide sa le faca publice in sustinerea intereselor clientului sau.

Din rolul pe care il are, de participant institutional la actul de justitie, astfel cum a subliniat si Curtea Europeana de la Strasbourg, „problema libertatii de expresie este legata de independenta profesiei de avocat, cruciala pentru functionarea eficienta a administrarii echitabile a justitiei” (CEDO, 2015, Morice c. Franta). „O limita privitoare la libertatea de expresie a unui avocat al apararii” (Corneliu Barsan,Conferinta …) este o exceptie, de stricta interpretare si aplicare, pentru ca numai astfel ea poate fi primita ca necesara intr-o societate democratica.

Pentru judecatile de valoare pe care le face publice in sustinerea cauzei clientului sau, ca profesionist al dreptului si participant la actul de justitie, caruia ii incumba obligatia pastrarii secretului profesional, avocatul trebuie sa se sprijine pe fapte si sa isi exercite libertatea de expresie cu buna-credinta, cu atat mai mult cu cat ii este recunoscuta „indatorirea de a apara cu zel interesele clientilor sai”, iar atunci cand pune in discutie o problema de interes public, sustinerile sale se bucura de protectia dreptului fundamental garantat de Constitutie si art. 10 din Conventia europeana a Drepturilor Omului.

Avocat, Prof.univ.dr.

Bianca Maria Carmen PREDESCU (foto)

_______________________________

[1] „(1) Divulgarea, fara drept, a unor informatii secrete de stat, de catre cel care le cunoaste datorita atributiilor de serviciu, daca prin aceasta sunt afectate interesele unei persoane juridice dintre cele prevazute in art. 176, se pedepseste cu inchisoarea de la 2 la 7 ani si interzicerea exercitarii unor drepturi. (2) Detinerea, fara drept, in afara indatoririlor de serviciu, a unui document ce contine informatii secrete de stat, daca poate afecta activitatea uneia dintre persoanele juridice prevazute in art. 176, se pedepseste cu inchisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amenda. (3) Persoana care detine un document ce contine informatii secrete de stat, care poate afecta activitatea uneia dintre persoanele juridice prevazute in art. 176, nu se pedepseste daca preda de indata documentul la organul sau institutia emitenta”.

[2] „Prin termenul public se intelege tot ce priveste autoritatile publice, institutiile publice sau alte persoane juridice care administreaza sau exploateaza bunurile proprietate publica”.

[3] „(1) Atingerea adusa vietii private, fara drept, prin fotografierea, captarea sau inregistrarea de imagini, ascultarea cu mijloace tehnice sau inregistrarea audio a unei persoane aflate intr-o locuinta sau incapere ori dependinta tinand de aceasta sau a unei convorbiri private se pedepseste cu inchisoare de la o luna la 6 luni sau cu amenda. (2) Divulgarea, difuzarea, prezentarea sau transmiterea, fara drept, a sunetelor, convorbirilor ori a imaginilor prevazute in alin. (1), catre o alta persoana sau catre public, se pedepseste cu inchisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amenda. (3) Actiunea penala se pune in miscare la plangerea prealabila a persoanei vatamate. (4) Nu constituie infractiune fapta savarsita: a) de catre cel care a participat la intalnirea cu persoana vatamata in cadrul careia au fost surprinse sunetele, convorbirile sau imaginile, daca justifica un interes legitim; b) daca persoana vatamata a actionat explicit cu intentia de a fi vazuta ori auzita de faptuitor; c) daca faptuitorul surprinde savarsirea unei infractiuni sau contribuie la dovedirea savarsirii unei infractiuni; d) daca surprinde fapte de interes public, care au semnificatie pentru viata comunitatii si a caror divulgare prezinta avantaje publice mai mari decat prejudiciul produs persoanei vatamate”.

[4] A se vedea in acest sens: Rezolutia 428/1970 a Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei, http//:www.assembly.coe.int/ASP/

sursa text: unbr.ro

sursa foto: barouldolj.ro