Jurisprudenta nationala recenta in materia liberarii conditionate - derapaj de la regulile comunitare privind masurile alternative la pedeapsa inchisorii

In ultimii ani, se remarca o schimbare a jurisprudentei nationale in materia liberarii conditionate, fiind tot mai frecvente situatiile in care propunerile comisiilor de specialitate sau cererile condamnatilor sunt respinse, desi sunt indeplinite conditiile prevazute de lege privind perioada minima din pedeapsa executata sau considerata ca executata, cat si criteriile pe care trebuie sa le indeplineasca persoana propozabila pentru a beneficia de aceasta masura.

---

In multe hotarari este motivat refuzul de a acorda liberarea conditionata pe temeiuri ce tin de natura si gravitatea faptei savarsite de catre persoana condamnata sau chestiuni derivate din aceste concepte, in general sau in particular. Aceasta reprezinta o tendinta relativ recenta a instantei nationale, justificata probabil de modificarile legislative aduse de noul Cod penal, neconforme cu dreptul Uniunii Europene. Paradoxal, codurile penale anterioare par sa fi respectat mai degraba regulile adoptate in aceasta materie de Uniunea Europeana decat Codul penal actual, care s-ar dori un act de transpunere a legislatiei comunitare.

Articolul de fata isi propune analizarea conformitatii acestor practici cu instrumentele relevante din dreptul Uniunii Europene, transpuse la nivel national prin dispozitiile art. 99-106 Cod penal, art. 587-588 Cod procedura penala si art. 95-97 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor si a masurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare in cursul procesului penal.

Trebuie precizat ca in materia masurilor alternative la pedeapsa inchisorii au fost adoptate, la nivel european, o serie intreaga de instrumente, inclusiv acte specifice cu privire la liberarea conditionata. Chiar daca valoarea juridica a acestor instrumente este diferita (fiind adoptate regulamente, decizii-cadru, recomandari si rezolutii), actele adoptate la nivelul Uniunii Europene sunt obligatorii pentru instantele nationale, ca urmare fie a efectului direct, fie a obligatiei de interpretare armonioasa.

Amintim Regulamentul European privind sanctiunile si masurile comunitare, Rezolutia (65) 1 cu privire la pedeapsa suspendata, probatiune si alte alternative la inchisoare, Rezolutia (70) 1 cu privire la organizarea practica a masurilor de supraveghere si ingrijire a infractorilor sanctionati conditionat sau liberati conditionat, Rezolutia (76) 2 cu privire la tratamentul detinutilor pe termen lung, Rezolutia (76) 10 cu privire la anumite masuri alternative de inchisoare, Recomandarea Nr. R (82) 16 cu privire la parasirea inchisorii, Recomandarea Nr. R (87) 3 cu privire la Regulamentul Penitenciar European, Recomandarea Nr. R (89) 12 cu privire la educatia in penitenciare, Recomandarea Nr. R (92) 16 cu privire la Regulile Europene privind sanctiunile si masurile comunitare, Recomandarea Nr. (92) 17 cu privire la consistenta sanctionarii, Recomandarea Nr. (97) 12 cu privire la personalul responsabil pentru implementarea sanctiunilor si masurilor, Recomandarea Nr. R (99) 22 cu privire la suprapopularea penitenciara si inflatia populatiei in penitenciare, Recomandarea Rec (2000) 22 cu privire la stimularea implementarii Regulamentului European privind sanctiunile si masurile comunitare, Decizia-cadru 2008/947/JAI a Consiliului privind aplicarea principiului recunoasterii reciproce in cazul hotararilor judecatoresti si al deciziilor de probatiune in vederea supravegherii masurilor de probatiune si a sanctiunilor alternative, toate fiind instrumente aplicabile in aceasta materie de care instantele nationale ar trebui sa tina cont atunci cand solutioneaza o cerere a persoanei condamnate sau o propunere de liberare conditionata facuta de comisia pentru liberare conditionata.

Un important document cu privire la liberarea conditionata este Recomandarea Rec (2003) 22 a Comitetului de Ministri, act adoptat la 24 septembrie 2003, care stabileste principii comune in legatura cu legislatia si practica liberarii conditionate, de natura sa corespunda principiilor fundamentale ale statului de drept al carui obiectiv primar este garantarea drepturilor omului, in conformitate cu Conventia Europeana a Drepturilor Omului si jurisprudenta organelor imputernicite cu aplicarea ei.

Potrivit Recomandarii, exista doua sisteme de liberare conditionata aplicabile in statele membre, respectiv sistemul liberarii discretionare si sistemul liberarii obligatorii. In timp ce sistemul liberarii discretionare presupune executarea unei perioade minime din pedeapsa si indeplinirea unor criterii de catre persoanele ce urmeaza a fi eliberate, sistemul liberarii obligatorii presupune drept conditie unica executarea unei perioade fixe, definita in termeni absoluti si/ sau cu referire la o parte a sentintei.

Reglementarea liberarii conditionate in sistemul de drept national adauga si criterii specifice conditiei executarii unei fractii prevazute de lege pentru acordarea liberarii conditionate, descriind in acest fel un sistem al liberarii discretionare.

Un prim aspect ce ar trebui analizat tine de esenta acestei institutii si de raspunsul la intrebarea daca liberarea conditionata este un drept al persoanei condamnate sau o posibilitate acordata de lege acesteia. Ultimul raspuns ar putea fi justificat prin sintagma „poate fi dispusa” folosita de legiuitor in partea introductiva a art. 99 si 100 din Codul penal, ca si prin trimiterea la convingerea creata instantei nationale apta sa determine admiterea solicitarii. In legatura cu distinctia dintre cele doua tipuri de sisteme, discretionar si obligatoriu, Curtea Europeana a Drepturilor Omului s-a pronuntat in sensul ca art. 5 para. 1 lit. a) din Conventie nu garanteaza beneficiul unei legi de amnistiere sau de liberare conditionata, cu exceptia situatiei in care, potrivit dreptului national, instantele nationale sunt obligate sa aplice aceasta masura oricarei persoane care indeplineste conditiile prevazute de lege pentru a beneficia de o astfel de masura.

Se pune, in mod firesc, intrebarea daca aceasta interpretare corespunde exigentelor impuse de instrumentele europene adoptate in materie.

Apreciem insa ca liberarea conditionata constituie un drept al persoanei condamnate, iar nu o vocatie, ce poate fi valorificat in conditii reglementate de lege, sistemul discretionar neputand avea intelesul unei competente discretionare absolute. Astfel, indeplinirea unor criterii specifice, enumerate in legea nationala, trebuie sa conduca, alaturi de executarea efectiva a unei parti din pedeapsa, la beneficiul liberarii, rolul instantei fiind acela de a verifica indeplinirea acestor conditii, in general si in particular. A admite insa ca, desi indeplinite conditiile si criteriile prevazute de lege, judecatorul poate refuza aplicarea acestei masuri doar pentru ca nu si-a format convingerea ca persoana condamnata se poate reintegra in societate echivaleaza cu ineficacitatea normelor juridice ce reglementeaza aceasta institutie, privita din perspectiva dreptului national.

Asadar, nu putem sa nu constatam confuzia determinata in dreptul national de redactarea imprecisa a asa-ziselor criterii ce trebuie avute in vedere de catre instanta, ultimul dintre acestea, prevazut de art. 100 alin. (1) lit. d) Cod penal - „instanta are convingerea ca persoana condamnata s-a indreptat si se poate reintegra in societate”- fiind unul care pare sa nu aiba legatura cu persoana condamnata, ci sa concretizeze competenta discretionara a instantei in sensul celor aratate mai sus.

Sistemul national pare, deci, sa imbratiseze metoda competentei discretionare, inteleasa insa altfel decat ar rezulta din instrumentele juridice al Uniunii Europene.

Intorcandu-ne in aceasta zona, capitolul IV din cuprinsul Recomandarii Rec (2003) 22 – „Acordarea liberarii conditionate” – stabileste cerintele ce trebuie indeplinite de sistemul de liberare discretionar, respectiv:

„16. Perioada minimala pe care detinutii urmeaza sa o execute pentru a fi eligibili pentru liberarea conditionata ar trebui sa fie fixata in conformitate cu legea.

17. Autoritatile relevante ar trebui sa initieze procedura necesara pentru ca decizia de liberare conditionata sa fie luata de indata ce detinutul a executat perioada minimala a sentintei.

18. Criteriile pe care trebuie sa le indeplineasca detinutii pentru a fi liberati conditionat ar trebui sa fie explicite si clare. De asemenea, ar trebui sa fie realiste, in sensul ca trebuie sa tina cont de personalitatea detinutului si de conditiile sociale si economice, precum si de accesibilitatea programelor de reintegrare.

19. Lipsa posibilitatilor de munca dupa liberare nu trebuie sa constituie motiv de refuz sau amanare a liberarii conditionate. Trebuie depuse eforturi de gasire a altor forme de ocupatie. Absenta locului stabil de trai nu ar trebui sa constituie motiv de refuz sau de amanare a liberarii conditionate si in astfel de cazuri ar trebui aranjat un loc de trai temporar.

20. Criteriile de acordare a liberarii conditionate ar trebui aplicate pentru a garanta liberarea conditionata tuturor detinutilor care sunt considerati ca fac fata nivelului minim de siguranta pentru a deveni cetateni supusi legii. Ar trebui sa fie de datoria autoritatilor de a demonstra ca detinutul nu a indeplinit criteriile.

21. Daca autoritatea competenta decide sa nu acorde liberarea conditionata, ea trebuie sa stabileasca o data pentru a revedea solicitarea. in orice caz, detinutii ar trebui sa poata sa formuleze o noua cerere la autoritatea competenta de indata ce situatia s-a schimbat in avantajul lor in mod substantial”.

Comparand aceste reguli cu dispozitiile sectiunii a 6-a (Liberarea conditionata) din capitolul V (Individualizarea pedepselor), Titlul III (Pedepsele) din Partea generala a Codului penal, rezulta ca, in realitate, norma europeana nu este corect transpusa in legislatia nationala, cu consecinta vatamarii, la nivel substantial si procedural, a drepturilor persoanelor carora li se adreseaza norma juridica. Punctual, neconformitatea normei nationale rezida in urmatoarele:

-Criteriile pe care trebuie sa le indeplineasca detinutii pentru a fi liberati conditionat nu sunt explicite si clare [cu trimitere in mod special la cel prevazut de art. 100 alin. (1) lit. d) din Codul penal];

-Criteriile nu tin cont de persoana detinutului in totalitate, unele dintre acestea vizand aprecierea subiectiva a judecatorului investit cu solutionarea cererii;

-Criteriile de acordare a liberarii acordate nu garanteaza efectiv liberarea detinutilor considerati ca facand fata nivelului minim de siguranta pentru a deveni cetateni supusi legii, dreptul national permitand refuzul unei astfel de cereri ca urmare a aprecierii judecatorului, care nu este tinut prin lege de valorificarea opiniei comisiei de specialitate de la locul de detentie;

-Absenta obligatiei autoritatii judiciare de a demonstra ca detinutul nu a indeplinit criteriile, fiind obligatorie doar prezentarea motivelor ce au determinat acordarea liberarii conditionate, conform art. 99 alin. (2) si art. 100 alin. (5) Cod penal.

In prezenta unor norme care nu descriu exact conditiile de fond ce trebuie indeplinite pentru acordarea liberarii conditionate, care nu impun judecatorului sa motiveze refuzul cererii si care transforma liberarea conditionata intr-o institutie pur facultativa, orice garantie procedurala ramane lipsita de continut, fiind astfel incalcate si normele de drept comunitar privind protectia procedurala. Formal, persoana condamnata are posibilitatea de a promova o cale de atac, insa aceasta nu raspunde principiului efectivitatii, cata vreme normele de drept material sunt neclare, iar cele de ordin procedural lipsesc - cel putin referitor la obligatia motivarii.

Desi instrumentele europene indica posibilitatea de a se stabili o data pentru a fi revazuta cererea, stabilirea acesteia, in temeiul art. 587 Cod procedura penala, nu trebuie sa fie justificata de momentul indeplinirii conditiei ce nu fusese realizata. Astfel, detinutului nu i se asigura dreptul de a reapela la autoritatea judiciara de indata ce situatia s-a schimbat in favoarea sa, pentru simplul motiv ca termenul acordat nu reflecta timpul necesar indeplinirii criteriul respectiv, ci este apreciat de catre instanta arbitrar. Este si cazul considerentelor ce se refera la natura si gravitatea faptei pentru motivarea respingerii cererii. Aceste doua „criterii” nu se pot modifica in timp, in sensul ca nu ar putea fi considerate ca indeplinite dupa trecerea unui interval de timp acordat de instanta. Suntem, deci, in prezenta unei ipoteze de aplicare formala a recomandarilor europene, inapta sa creeze legatura necesara intre conditiile acordarii liberarii si solutionarea cererii.

O alta situatie intalnita frecvent in practica judiciara nationala tine de temporizarea nepermisa a solutionarii cailor de atac impotriva refuzului de acordare a liberarii, hotararile instantelor de fond fiind motivate la interval de o luna sau chiar la un interval mai mare de la data pronuntarii hotararii, iar termenele stabilite de instantele competente sa solutioneze contestatiile sunt acordate la intervale la fel de lungi. Cu alte cuvinte, este posibil ca, pana la data solutionarii caii de atac, sa intervina o noua propunere a comisiei, ajungandu-se la data stabilita de instanta a carei hotarare a fost atacata, asa incat calea de atac impotriva hotararii initiale va deveni, astfel, ineficienta.

In sfarsit, nimic din cele expuse anterior nu ar putea permite, chiar si numai din perspectiva dreptului national, respingerea unei propuneri sau cereri de liberare conditionata, ca urmare a unor circumstante privind fapta pentru care persoana a fost condamnata si, cu atat mai putin, a unor elemente ce definesc pericolul social generic al infractiunii respective. Liberarea conditionata nu este un prilej pentru rejudecarea cauzei si nici nu permite modificarea fractiilor prevazute de lege prin transformarea acestora in conditii suplimentare pentru acordarea liberarii. De aceea, intr-o astfel de procedura, cererea nu ar putea fi refuzata pe motiv ca partea din pedeapsa executata efectiv ar fi prea mica, desi limita impusa de lege este respectata. Criteriul oportunitatii nu este prevazut in normele nationale sau europene in materie si nici nu ar putea garanta cunoasterea de catre persoana propozabila a indeplinirii acestuia anterior formularii cererii. El reprezinta o creatie a practicii judiciare si echivaleaza, in realitate, cu o noua individualizarea a pedepsei in faza executarii, in sensul ca atunci cand, in opinia judecatorului, natura si gravitatea faptei o impun, fractia obligatoriu de executat prevazuta de lege se majoreaza prin adaugarea termenului stabilit de instanta.

Pana la modificarea corespunzatoare a dispozitiilor de drept intern, nimic nu impiedica instantele nationale sa abordeze institutia liberarii conditionate prin prisma dreptului Uniunii Europene, valorificand in acest fel intreg aquis-ul comunitar conform principiului protectiei drepturilor si libertatilor fundamentale, in scopul realizarii politicilor de implementare a masurilor alternative la pedeapsa inchisorii.

Av. Manuela Gornoviceanu, Baroul Dolj