Despre protocol cu amaraciune

Am zis sa stau cateva zile si sa ma gandesc ce inseamna pentru mine ca avocat/cetatean protocolul, sa incerc sa vad daca il pot percepe ca un act de patriotism (a.s.v. Patriot act al USA), ca pe un act firesc de eficientizare a colaborarii interinstitutionale sau, in fine, ca pe un act de tradare a pricipiilor fundamentale ale instructiei penale.

Am incercat din rasputeri, de fiecare data cand analizand un dosar de urmarire penala si mi se parea ca ceva nu este in regula, sa atribui neregulile unui exces de zel izvorat din buna-credinta si sa nu ma las cuprins de teorii conspirationiste, neputand a crede ca derapajele si incalcarile unor proceduri si-ar avea originea intr-o schema elaborata la nivel superior.

Azi, ma minunez cat de credul am fost crezand acest lucru, crezand ca odata cu juramantul depus magistratii procurori chiar devin independenti, supusi doar legii si propriei constiinte si pot concluziona, protocolul incheiat intre PICCJ si DNA este un act de tradare nationala, un act prin care deopotriva, ofiteri SRI si procurori, majoritatea lor cred eu de buna-credinta si contrar vointei lor, au fost angrenati intr-un scenariu sinistru menit a goli de continut un intreg ansamblu de drepturi fundamentale si constitutionale.

Prin implementarea protocolului, artizanii acestuia (oare cine or fi?) au tins la “militarizarea” si supunerea la ordin a procurorilor astfel incat, atunci cand pretinse interese de “securitate nationala” o cer, orice cetatean, mai mic sau mai mare, sa poata beneficia in intraga sa splendoare, cu focuri de artificii, de Procesul lui Kafka.

La cat de iluzorii devin drepturile noastre in contextul in care “fiinte superioare” decid ca democratia nu poate fi protejata decat prin comandouri justitiare situate in campul tactic al ordinului de serviciu, cu amaraciune afirm ca mi-e frica de protectia ce mi-o ofera Statul Roman.

Sursa: Facebook