Daca democratie nu, macar stat de drept

1. Introducere

Inceputul anului 2016 a aprins doua mari dezbateri in "colonia" Romania: una se refera la faptul ca printr-o schimbare neconstitutionala - deci o lovitura de stat - s-a trecut de la regimul controlului popular asupra deciziei politice - democratia - la o guvernare apta de decizii nepopulare intrucat nu se mai supune supravegherii electorale (nu depinde de voturi) - dictatura / oligocratia; cealalta, referitoare la soarta justitiei selective / politizate, in conditiile in care conducerile principalelor institutii ale acesteia, care au pregatit terenul pentru succesul loviturii de stat, vor ajunge la expirarea mandatelor lor. In mod normal dictatura si justitia politizata sunt de nedespartit. Ele alcatuiesc falcile clestelui care striveste, nu coruptia, asa cum cred unii, ci drepturile si libertatile omului si cetateanului. Romanii care nu au inteles inca lucrul acesta o vor intelege in curand.

Asa cum am mai spus-o, din dictatura, nu se poate iesi, de regula, decat prin razboi sau revolutie. Razboiul este cel mai putin de dorit. Oricum el a inceput deja la nivel global si daca va veni sau nu in mod direct peste noi, prea putin va depinde de noi. Cat priveste revolutia, ea nu poate avea loc atata timp cat "sistemul" represiv este coerent si stabil. De aceea probabil ca unii se folosesc de spatiul tot mai limitat al libertatii de exprimare pentru a insista asupra numirii unor noi persoane, ceva mai decente si mai profesioniste, la comanda autoritatii judiciare.

Nemaisperand nimic de la institututii se spera ceva de la persoane. O relaxare a politizarii justitiei sub influenta unor sefi mai luminati, mai abili, mai responsabili sau/si mai verticali, poate oferi ceva oxigen drepturilor cetatenesti. Pornind de aici, poporul, de acum patit si ceva mai liber, va da asaltul impotriva dictaturii, intre timp mai obosite. O asemenea strategie se bazeaza pe ideea ca, asa cum am pierdut batalia pentru democratie numai dupa ce am pierdut batalia pentru justitie, acum am putea recastiga democratia recuperand mai intai terenul justitiei.

(Merita mentionat in acest punct ca vocabularul politic al Romaniei de azi, dominata de dogmele dreptei neoconservatoare, este pervertit in sensul descris de George Orwell in romanul "1984", specific mai ales dictaturilor de extrema stanga. Asa cum in lumea orwelliana, Ministerul politiei era denumit "Ministerul dragostei" iar Ministerul propagandei, "Ministerul adevarului", asa si in lumea romaneasca a domnului Vasile Dancu, potrivit dictionarului "tehnocratic" propus de acesta, dictatura este denumita "democratie", oligarhia este "puterea poporului", reprimarea libertatii este "lupta impotriva coruptiei", justitia selectiva este "stat de drept" etc. in conditiile unei asemenea confuzii, cetatenii stiu doar ca sunt nemultumiti dar nu sunt capabili sa defineasca in termeni corecti problema, pentru a fi capabili apoi sa ii gaseasca rezolvarea corecta. in cele ce urmeaza voi folosi termenii cu intelesul lor clasic iar nu cu cel al noii limbi de lemn din dictionarul Dancu.)

Nu stiu daca strategia mai sus inainte amintita va reusi. Cu certitudine ea trebuie incercata. in sprijinul ei dar si pentru cazul in care numirile la conducerea institutiilor judiciare nu vor aduce progresul asteptat, voi prezenta in continuare un program minimal de reforme urgente. Un program care poate fi inteles, sper, atat de catre seniorii autoritatii judiciare cat si de iobagii justitiei, atat de oamenii de bine sau cu viziune care cu certitudine se gasesc atat in randul elitelor politice ale momentului, cat si in masa cetatenilor Romaniei profunde si tacute. Astfel incerc sa ofer solutii celor care au sau vor avea puterea de a determina anumite schimbari in justitie, cat si temeiuri pentru presiuni populare. Daca aceste presiuni vor atinge nivelul masei critice nu vor putea fi complet ignorate de guvern, oricat de tehnocrat ar fi el. Caci - nu-i asa? - mai sunt si felinare in Bucuresti.

2. Renationalizarea justitiei romane

Prima prioritate ar fi "renationalizarea" justitiei romane. Aceasta presupune ca de urgenta, prin Ordin al Ministrului Justitiei sau prin Hotarare de Guvern sau prin dispozitia CSM sa li se ceara tuturor magistratilor depunerea unei declaratii prin care, sub sanctiunea prevazuta de lege pentru falsul in declaratii, sa precizeze daca mai au si o alta cetatenie decat cea romana.

i. In acelasi timp, prin Ordonanta de urgenta sau printr-o lege elaborata si adoptata in procedura de urgenta, sa se interzica tuturor magistratilor detinerea mai multor cetatenii. De asemenea, asa cum se intampla in alte tari, sa li se interzica primirea de ordine, decoratii, premii si alte distinctii din partea unor state straine. Magistratii romani aduc servicii numai statului roman. Prin natura functiei lor si a loialitatii nationale cerute in exercitarea ei, nu au cum aduce servicii altor state. Exceptiile de la aceasta regula ar trebui constatate si aprobate de Presedintele Republicii, pe baza avizului CSM si al Comisiei juridice a Parlamentului.

ii. Totodata, printr-un act normativ de nivel adecvat (cred ca o Hotarare de Guvern ar fi suficienta) ar fi necesar sa se statueze obligatia ca orice acord de cooperare dintre institutiile autoritatii judiciare romanesti si o entitate straina (stat, guvern, autoritati judiciare straine, servicii de informatii straine si altele asemenea) trebuie aprobat prin lege. Asupra executarii acordurilor respective, ministrul justitiei va trebui sa informeze Parlamentul in sedinta publica, prin rapoarte periodice.

Ar fi interesant de vazut cine se opune unor asemenea masuri. Foarte putini cred ca vor avea curajul sa o faca pe fata.

Adoptarea lor ar trebui impusa printr-o larga mobilizare pe retelele sociale. „Renationalizarea justitiei romane” ar fi o excelenta lozinca a tinerilor de toate varstele (sic!), nu conteaza cat de frumosi dar cu adevarat (inca) liberi, de proclamat prin agorele tarii. Este minimul pe care il putem cere: cetatenii romani sa fie anchetati si judecati tot de catre cetateni romani, exclusiv pe baza legilor si cutumelor romanesti dar mai ales in lumina intereselor nationale romane si fara constrangeri externe. Inclusiv acele constrangeri pudibond numite „ajutor”, „asistenta” sau „cooperare”.

Aceasta nu exclude sustinerea pentru realizarea unei justitii europene de tip federal, cu conditia ca viitoarele instante federale sa nu se suprapuna celor nationale si sa apere interesele comune ale membrilor UE, reflectate in ordinea de drept europeana, iar nu doar interesele natiunilor profitoare ale UE.

3. Eliberarea din „iobagie” a judecatorilor

„Eliberarea din iobagie” a judecatorilor este o a doua masura imperios si urgent necesara.

i. Aceasta presupune, in primul rand si cat se poate de simplu, marcarea simbolica a suprematiei judecatorului in cadrul sistemului judiciar. In subsidiar, pe o asemenea cale se obtine si aplicarea principiului „egalitatii armelor” intre acuzare si aparare, principiu a carui afectare cotidiana ii pune pe toti justitiabilii romani intr-o situatie critica.

Lucrul este simplu de facut. Este suficient un Ordin al Ministrului Justitiei (sub autoritatea caruia se afla Ministerul Public) care sa il aseze la propriu pe reprezentantul Parchetului pe… parchet – acolo unde ii este locul firesc de la care isi trage si numele – alaturi de avocati, lasand podiumul exclusiv judecatorului – singurul indreptatit sa decida in numele legii din inaltimea jiltului pretorian. Aceasta mica schimbare de amplasament in sala de sedinta ar atrage dupa sine si deplasarea procurorilor pe traseele (coridoare, usi, birouri) destinate pana acum doar avocatilor, lasandu-le judecatorilor rute si infrastructuri exclusiv.

Vorbim despre un aspect administrativ aparent marunt dar cu mare impact asupra mentalitatilor. Schimbarea acestor mentalitati singura ar juca un rol imens in consolidarea libertatii si demnitatii judecatorilor, precum si in cresterea sigurantei cetatenilor in relatia cu puterea judecatoreasca.

ii. De aici se poate merge rapid mai departe, interzicandu-se ca judecatorii sa fie cercetati penal si trimisi in judecata de aceiasi procurori ale caror rechizitorii sunt chemati sa le judece. Ceea ce se intampla astazi este ca procurorul nemultumit de felul in care un judecator sau altul ii apreciaza rechizitoriul, il pune sub urmarire penala pe respectivul judecator nenorocindu-l. Asta fara ca procurorul sa poata fi tras la raspundere pentru un atare abuz. De aceea judecatorii sunt adesea terorizati de procurori. Evident, in dauna actului de justitie. Multi cetateni au simtit pe pielea lor consecintele unor asemenea situatii.

Problema se poate rezolva prin organizarea unei directii speciale a Parchetului destinata exclusiv cercetarii penale a magistratilor – judecatori si procurori, deopotriva. Aceasta inclusiv pentru a se evita cazurile in care colegii procurori se ancheteaza unul pe altul – uneori dupa principiul „corb la corb nu scoate ochiul” iar alte ori, in imprejurari de rivalitate interna, dupa principiul „mai bine sa moara ma-sa decat sa moara mama”, varianta a principiului „sa moara capra procurorului vecin”. (Pana la urma asta ar intari si coeziunea parchetelor, reducand dramatismul luptelor intestine.)

iii. O forma mai subtila dar si mai perversa de a „parchetiza justitia”, respectiv a o cobara la nivelul parchetului ridicand parchetul la nivelul jiltului pretorian, este aceea a inlocuirii efective a judecatorilor cu procurori transformati peste noapte in judecatori. Aceasta posibilitate ii pune sub presiune pe judecatorii de meserie carora li se aduce aminte zilnic ca daca nu se vor alinia la exigentele politicului vor ramane sa putrezeaca prin judecatorii in timp ce in fruntea ierarhiei judecatoresti vor fi adusi procurori. Interzicerea prin lege a trecerii procurorilor in functii de judecatori (mai ales fara a urca treapta cu treapta scara ierarhiei judecatoresti) la mai putin de, sa zicem, cinci ani de la incetarea activitatii in cadrul parchetelor (asa cum nici judecatorii nu pot deveni avocati imediat dupa parasirea functiei de judecator), ar putea rezolva si aceasta problema.

iv. Judecatorii nu sunt in raporturi de vasalitate numai cu procurorii ci si cu serviciile secrete care au transformat, dupa cum se stie, curtile judecatoresti in propriul lor spatiu tactic, pe care nu il parasesc decat atunci cand tintele lor sunt atinse prin hotarari judecatoresti adecvate unor scopuri extrajudiciare. Dincolo de disconfortul presiunii morale, judecatorii sufera astfel si riscuri sociale majore caci in caz de schimbare a orientarii politice devin primele tinte ale retorsiunii. Niciodata si sub nici un cuvant judecatorul nu se va putea scuza in fata puterii politice care vrea sa il traga la raspundere, pentru a fi judecat pe baza unor informatii obtinute pe cai oculte si nedivulgate tuturor partilor in proces. Aceasta nu incalca doar legea ci si principiile fundamentale ale dreptului. Procedura in fata curtilor judecatoresti este publica sub toate aspectele ei iar curtea judeca exclusiv secundum alegata et probata (conform celor afirmate si dovedite). Prin urmare, in mod normal, informatiile secrete nici nu ii sunt utile judecatorului. Daca le are nu le poate folosi, in masura in care doreste sa ramana in siguranta. De aceea este mai confortabil pentru el ca nici macar sa nu le aiba.

In consecinta, cateva masuri de protectie a judecatorilor - si prin ei a justitiabililor – se impun. in primul rand, judecatorilor li se poate cere o declaratie-angajament anuala prin care sa ateste si sa se angajeaze ca nu coopereaza cu nici un serviciu de informatii roman sau strain, ca nu au nici un fel de obligatii contractuale sau de alta natura fata de asemenea servicii, ca nu detin sau obtin informatii secrete cu privire la dosarele pe care le judeca sau le vor judeca, precum si ca, in cazul obtinerii accidentale a unor asemenea informatii, fie le vor face publice fie nu le vor folosi. in al doilea rand, aceste angajamente ar trebui consolidate prin includerea cat mai rapida in Codul penal a unor prevederi care sa sanctioneze incalcarea normelor de conduita prevazute acolo sau exercitarea de presiuni de orice fel in vederea incalcarii lor, ca si instigarea, complicitatea sau favorizarea la incalcarea lor.

v. „Eliberearea din iobagie” a jdecatorilor vizeaza si relatia lor cu „baronii„ magistraturii, respectiv presedintii instantelor de jos si pana la nivelul ICCJ, inclusiv conducerea CSM. Functiile respective sunt administrative si de reprezentare. In mod normal ele nu permit implicarea in actul de justitie. In realitate, insa, acea implicare are loc. Cazul Rarinca si nu numai o demostreaza cu supra de masura.

Adesea, pentru a-si asigura reinvestirea in functie (prin gratia puterii politice), „baronii” fac compromisuri politice si deci abuzuri scandaloase. Aceasta inclusiv prin umilirea si violentarea „iobagilor” magistraturii care nu au inteles comandamentele momentului. Exemplele trimiterii celor din urma in fata Sfintei Inchizitii a Inspectiei Judiciare pentru o executie expeditiva, sunt numeroase.

Daca intrarea in gratia politicului prin politizarea actului de justitie nu aduce rezultatele dorite, baronatul magistraturii merge insa si mai departe. El trece, potrivit unei agende politice proprii, la santajarea liderilor politici care propun sau aproba numiri in magistratura. Chiar si fostul presedinte Basescu a formulat plangeri in acest sens; iar presedintele Johannis nu pare a se simti cu mult mai bine.

Cel mai simplu mod de a trata asemenea boli consta intr-o schimbare legislativa minora care sa reduca mandatele in functii de conducere din domeniul autoritatii judecatoresti - si, din identitate de problema, abordarea trebuie sa fie identica atat pentru judecatori cat si pentru procurori – la unul singur. Tinand seama de raportul intre putinatatea raspunderilor si multitudinea privilegiilor (fie ele si informale), care tenteaza la abuz, accelerarea rotatiei in functiile amintite este o rezolvare pe cat de simpla pe atat de eficienta.

Dupa cum se poate observa, in sustinerea unor asemenea masuri se poate realiza o masa critica prin coalizarea judecatorilor (care, cu exceptia cozilor de topor si profitorilor de la varful sistemului judiciar, nu au nimic de castigat din starea de „iobagie” in care se gasesc azi), cetatenilor si chiar a unui numar mare de procurori. Lor li s-ar putea alatura si acei ofiteri ai serviciilor de informatii constienti de riscurile personale pe care le prezinta pentru ei manipularea actului de justitie.

O dezbatere publica pe retelele sociale asupra acestor teme ar facilita, desigur, aparitia amintitei mase critice. Asociatiile profesionale ale judecatorilor si ale magistratilor au cerut reforme pe care le pot aduce inclusiv masurile de care am vorbit mai inainte. De ce „strada” nu sustine aceste asociatii? Pentru ca strada sustine ceea ce i se dispune sa sustina sau ceea ce este manipulata sa sustina.

A venit vremea ca Romania profunda sa ia locul „strazii”. Nu se poate striga numai „jos!”. Trebuie sa strigam si „sus!”. Daca vrem ca „justitia selectiva” de azi sa se transforme intr-un veritabil stat de drept, suntem obligati sa strigam „sus judecatorii!” si sa sustinem public, in pietele reale si in comunicarea virtuala, asociatiile profesionale ale magistratilor. O putem face fara griji. Nimeni nu se va opune…pe fata.

4. Reabilitarea demnitatii procurorilor

Eliminarea discriminarilor in corpul procurorilor, este o masura, de asemenea simplu de adoptat, care ar putea reda demnitate tuturor celor care cu profesionalism si buna credinta apara legea de pe pozitiile Parchetului.

i. Faptul ca in cadrul Parchetului au fost create subdiviziuni specializate (DNA, DIICOT etc.) este un lucru de inteles si binevenit. Specializarea procurorilor nu poate duce decat la cresterea eficientei lor. Aceasta nu justifica, insa, crearea unor categorii de procurori de rangul intai si a altora de ranguri inferioare. Cu ce sunt ceilalti procurori mai putin expusi sau mai putin confruntati cu anchete dificile, decat sa zicem, procurorii de la DNA, pentru a avea salarii mai mici si, in general, drepturi mai putine? Combaterea criminalitatii si apararea legalitatii nu se reduce la lupta impotriva coruptiei, oricat de importanta ar fi aceasta.

Un statut profesional egal si o functie sociala egala trebuie sa se regaseasca in egalitatea drepturilor intre toti membrii Parchetului. Umilirea majoritatii acestora, prin discriminarea la care sunt supusi, nu serveste nimanui. Nici macar unitatilor de asa zisa elita care, oferind privilegii, atrag nu neaparat constiintele profesionale de cea mai buna calitate ci si multi carieristi. Acestia, dupa cum s-a demonstrat deja, apeleaza tocmai la mijloacele coruptiei spre a ajunge, chipurile, sa o combata.

ii. Vorbind de eliminarea discriminarilor si de redarea demnitatii tuturor procurorilor, trebuie sa vorbim si despre o reforma usor de introdus in lege. Ma refer la statutul procurorului de sedinta. In prezent, desi are aceeasi pregatire cu toti ceilalti colegi de breasla, rolul sau este acela de ventriloc sau cutie de rezonanta a procurorului de caz care a intocmit rechizitoriul. Astfel, fara nici un motiv temeinic, cel dintai devine un subaltern al celui din urma, cand ei ar trebui sa fie egali.

Astfel, asa cum procurorul de caz este autonom in intocmirea rechizitoriului, pe baza cercetarii pe care o face si a probelor pe care le aduna, asa si procurorul de sedinta ar trebui sa fie autonom in sustinerea rechizitoriului; respectiv sa puna concluzii potrivit convingerilor lor, formate dupa epuizarea cercetarii judecatoresti, si care ar putea fi contrare concluziilor din rechizitoriu. Multi procurori de sedinta indura un sentiment de umilinta fiind obligati sa puna concluzii si sa ceara condamnari contrare evidentelor rezultate din duelul judiciar purtat in fata judecatorilor, evident ulterior trimiterii in judecata de catre procurorul de caz, si, desigur, contrare propriei constiinte.

Dreptul procurorului de sedinta de a pune concluzii potrivit constiintei sale, chiar impotriva rechizitoriului, asa cum tot potrivit constiintei sale procurorul de ancheta intocmeste rechizitoriul, ar trebui statuat de urgenta. Spre a intari si garanta o asemenea autonomie, infiintarea unui parchet specializat in cercetarea magistratilor, distinct de celalte parchete, (parchet de care am vorbit si in legatura cu garantarea independentei judecatorilor) ar fi mai mult decat necesara. Aceasta ar face imposibila situatia in care procurorul autor al rechizitoriului sa il puna sub urmarire penala si sa il cerceteze pe procurorul de sedinta care nu i-a impartasit opinia sau nu i-a sustinut-o cu suficient patos.

iii. Spre deosebire de judecatori, procurorii trebuie sa coopereze cu serviciile de informatii. Rolul lor este si acela de a transforma probele informative in probe judiciare.

Aceasta nu inseamna ca ei pot fi si ofiteri de informatii sub acoperire de procurori. De asemenea, nici ca pot fi subordonati ofiterilor de informatii. Asemenea situatii reprezinta doua surse de discriminare si de umilire a procurorilor. Pe de o parte, procurorii ofiteri sub acoperire au, fara nici o justificare din punct de vedere procesual, o pozitie de putere superioara celor care sunt doar procurori. Pe de alta parte, autonomia procurorului devine formala atunci cand si activitatea lui devine „camp tactic” pentru bataliile serviciilor secrete. Aceasta ii atinge demnitatea si ii reduce eficienta.

Iata de ce, toti adevaratii procurori - si acestia sunt majoritatea - vor fi de acord ca pe de o parte, incalcarea obligatiei magistratului de a nu fi in acelasi timp ofiter al serviciilor de informatii (romane sau straine) sa fie pedepsita prin legea penala, iar pe de alta parte, ca relatiile de cooperare cu respectivele servicii sa fie transparente, in sensul ca, sub sanctiunea nulitatii actului de acuzare, informatiile primite de la acestea sa nu poata fi folosite decat daca sunt prezentate si acuzatilor, dandu-le celor din urma sansa de a se apara si a le combate.

In atare fel, in cadrul fazei de urmarire a procesului penal, se va asigura nu numai „egalitatea armelor” intre acuzator si acuzat dar si egalitatea de putere intre procuror si ofiterul de informatii. Procurorul va avea ultimul cuvant in ceea ce priveste instrumentarea cazului din punct de vedere judiciar, in timp ce ofiterul de informatii va avea ultimul cuvant in ceea ce priveste tratarea cazului pe teren extrajudiciar. Ramanand fiecare in campul sau tactic specific, fiecare se va simti, pana la urma, si mai in siguranta si mai demn de respect. Toata lumea va putea fi, deci, multumita. Cu exceptia tartorilor politici, desigur.

5. Combaterea „telejustitiei”

Combaterea „telejustitiei” ca forma de injustitie, este o masura pe cat de simplu de luat, pe atat de eficienta si plina de consecinte pozitive.

Coruptia in Romania este mare si a dobandit caracter sistemic. Fara indoiala ca trebuie combatuta cu fermitate.

Combaterea ei in strada este, insa, o solutie nu doar falsa ci si contraproductiva. Cei mai mari corupti, avand bani destui pe care sa ii bage in propaganda mediatica, profita de scoaterea procesului in mass media, pentru a-si face acolo o „statuie” la umbra careia justitia (procurori si judecatori deopotriva) isi pierde libertatea de a gandi si decide. Dimpotriva, acuzatii fara vina (nu neaparat pusi sub urmarire cu rea credinta ci din cauza unor suspiciuni care se cer clarificate), fara bani (tocmai pentru ca nu au furat), cad victima judecatii pripite a oamenilor necajiti in cautare de explicatii si vinovati pentru neimplinirile lor, oameni care, fara a cunoaste toate detaliile spetei si inainte ca toate probele sa fi fost administrate, trag concluzii nedrepte si violeaza cu brutalitate prezumtia de nevinovatie. Condamnarea „strazii”, desi neintemeiata si nelegala, devine adesea atat de puternica incat magistratii nu mai au resursele psihologice necesare spre a o contrazice si se vad siliti a o confirma, chiar impotriva convingerilor lor. Acestea nu sunt erori judiciare ci crime judiciare. Ele nu reduc coruptia ci o adancesc, favorizand manipularea politica a actului de justitie.

Toate acestea sunt motive pentru a se reveni la regulile clasice ale stiintei dreptului procesual penal si a reinstaura cu garantii concrete, principiul potrivit caruia urmarirea penala este confidentiala in timp ce (doar) procesul in fata judecatorilor este public. Despre ce garantii ar putea fi vorba? Le voi prezenta pe scurt.

In primul rand ar trebui clarificat prin lege ca toate datele privind procedurile de urmarire penala sunt nepublice si ca nu pot face obiectul nici unei comunicari catre mass media. Intre curiozitatea publicului si dreptul la imagine al persoanei, cea din urma trebuie sa aiba intaietate. Altminteri eficacitatea prezumtiei de nevinovatie devine o simpla iluzie.

Principiul transparentei (de altfel nu foarte specific regimurilor autoritare / dictatoriale) ar trebui redus la furnizarea publica de catre parchete exclusiv de date statistice, fara referiri la persoane concrete. Cat priveste instantele judecatoresti ele nu vor avea nimic de comunicat intrucat oricum procesul este public.

Consecintele logice ale unei asemenea reglementari ar fi, pe de o parte, interzicerea difuzarii de imagini (filme sau fotografii) cu persoanele care sunt subiect al procedurii de urmarire penala sau al procedurii de orice fel in fata instantelor judecatoresti, iar pe de alta parte, sanctionarea divulgarii de informatii de orice fel din dosarele de urmarire penala. Procesul judiciar (penal dar si civil, comercial etc.) se desfasoara exclusiv in instanta, nu la televizor.

In toate tarile civilizate este interzisa prezentarea de imagini din salile de judecata. De asemenea, prin conventii internationale se interzice expunerea publica a persoanelor arestate, actul arestarii fiind o masura de siguranta iar nu o sanctiune sau un gest infamatoriu menit sa il umileasca pe arestat sau si mai rau, sa-i creeze in opinia publica o imagine negativa. S-a dovedit ca o asemenea imagine este aproape imposbil de sters ulterior, chiar daca nevinovatia este atestata prin hotarare judecatoreasca definitiva.

Cat priveste scurgerea de informatii, de cele mai multe ori folosita in lupta politica, ea ar trebui pedepsita sever prin indepartarea din magistratura a procurorului responsabil cu instrumentarea dosarului in cauza. O atare raspundere obiectiva ar putea fi inlaturata numai daca procurorul respectiv aduce dovada ca o alta persoana se face in concret vinovata de divulgarea informatiilor nepublice.

Acestor reguli ar trebui sa li se adauge sanctiuni – penale si civile – aplicabile tuturor celor care in orice forma si prin orice mijloace, aduc atingere aplicarii prezumtiei de nevinovtie. Tratarea in dezbaterile publice, a unei persoane care beneficiaza de prezumtia de nevinovatie, ca fiind vinovata ca si cererea ca acuzatii sa isi dovedeasca nevinovatia – lucruri care se intampla frecvent la noi – ar constitui o asemenea atingere. Ea ar trebui pedepsita, in functie de modul concret in care s-a produs, cu o procedura rapida, aproape automata, care sa evite implicarea persoanei vatamate in complicatii procesuale costisitoare si de durata. Devenita forma fara fond prezumtia de nevinovatie trebuie aparata prin masuri draconice.

Cine ar putea regreta asemenea masuri, cu exceptia politicienilor corupti care si-au facut din telejustitie atat o arma in practicarea concurentei neloiale cat si o grenada fumigena pentru ascunderea propriilor ilegalitati, a adevaratei mari coruptii? Regretul poate afecta doar pe aceia pentru care telejustitia a devenit un drog folosit pentru calmarea paliativa a frustrarilor de tot felul. Ca orice drog si acesta a creat dependenta. Consumarea lui timp indelungat conduce, insa, la fel ca in cazul celorlalte droguri, la subrezirea sanatatii consumatorului, la adancirea depresiei si pana la urma la moartea lui. In speta, fiind vorba despre un consum la nivel social, boala si decesul afecteaza de asemenea societatea in ansamblul sau.

Iata de ce toti cei constienti de nocivitatea drogului telejustitiei pentru sanatatea societatii romanesti si a membrilor sai, ar trebui sa foloseasca toate mijloacele de care dispun (inclusiv internetul) pentru a impune autoritatilor aplicarea terapiei de dezintoxicare adecvata.

6. Umanizarea justitiei

Umanizarea justitiei, a societatii romanesti in ansamblu, in conditiile urii generalizate care o caracterizeaza si care o dezbina in prezent, nu este incompatibila cu un regim autoritar. Dimpotriva, o societate calma si toleranta convine unui regim care nu este dispus sa accepte agitatii sociale si nici nu poseda mecanismele de detensionare specifice democratiei.

Pe de alta parte, este vremea ca fiecare dintre noi sa ne privim o clipa in oglinda, sa ne reculegem si sa ne intrebam ce s-a intamplat cu neamul acesta al nostru de emana atata rautate?! Un diplomat american, sustinator fanatic al luptei impotriva coruptiei din Romania si deci, in afara oricarei banuileli de simpatie fata de cei condamnati pentru fapte de coruptie, mi-a marturisit perplexitatea fata de, citez, „cruzimea caracteristica doar unei societati primitve” cu care romanii asociaza actul de justitie.

Intr-o societate civilizata justitia este un act sanitar iar nu unul de razbunare pe propriile frustrari; este un act de recuperare si resocializare iar nu unul de injosire si excludere a celor care au gresit. Vestea condamnarii cuiva, cand condamnarea este justa, trebuie sa aduca tristete, nu bucurie; iar cand condamnarea este injusta, revolta nu resemnare.

i. Reglementarile actuale privind arestul preventiv si utilizarea catuselor nu sunt rele pentru cei care le interpreteaza cu buna credinta, prin raportare la criteriile unei societati civilizate. Din pacate, in prezent, din motive care nu mai merita amintite, ele sunt aplicate de maniera excesiva.

O simpla recomandare a CSM, eventual la propunerea Ministrului Justitiei, sau un Ordin al acestuia, ar putea rezolva problema in sensul reducerii drastice a cazurilor in care se recurge la arest preventiv si respectiv la utilizarea catuselor. Acestea ar trebui utilizate efectiv doar ca masuri de siguranta iar nu ca acte de umilire, ca pedepse deghizate sau, mai rau, ca metode de tortura morala.

Violenta (fizica sau morala) poate fi uneori eficienta in smulgerea de marturisiri sau denunturi. Pretul impus de ea este insa urias. El nu se rezuma la inmultirea recunoasterilor false si a denunturilor calomnioase. Violenta anchetei induce un fluid demoralizator in intreaga societate. Fara sa isi dea seama, romanii resimt dureros pe planul confuziei morale imprejurarea, devenita astazi notorie, ca semeni de ai lor, vinovati sau nu, supusi arestului preventiv sau amenintarii cu arestul, devin delatori. Credibile sau nu, reale sau mincinoase, asemenea „dezvaluiri” au totdeauna un iz de imoralitate. O imoralitate deopotriva deprimanta si contagioasa.

Iata de ce, daca simplele recomandari sau norme metdodologice nu sunt suficiente, va trebui apelat la adoptarea unui act normativ adecvat. In acelasi timp, combaterea telejustitiei va conduce in mod natural la scaderea interesului pentru arestari spectaculoare si incatusari dramatice.

ii. Ca autor al Raportului Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei privind determinarea metodelor pentru masurarea progresului democratic, cu mai multi ani in urma, printre cele douazeci si trei de criterii in functie de care se evalueaza calitatea democratiei, l-am introdus si pe acela privind „modul in care statul isi trateaza prizonierii”. Un lucru pe care il invatasem de la un batran parlamentar suedez.

Nu intamplator, in 1990, impreuna cu ministrul justitiei de atunci (dl. Victor Babiuc), printre primele reforme democratice am introdus si trecerea Directiei penitenciarelor din subordinea Ministerului de Interne in cea a Ministerului Justitiei. Aceasta s-a dorit a fi un simbol foarte puternic si mai mult decat atat. Penitenciarele trebuie administrate cu gandul la justitie mai mult decat la politie.

Dictaturile nu sunt prea sensibile fata de soarta prizonierilor. Pentru stabilitatea lor interna ar trebui insa sa fie atente la soarta gardienilor, a celor ce formeaza personalului penitenciarelor, care pana la urma – este drept doar in timpul orelor de serviciu dar nici ele nu sunt putine – duc aceesi viata cu cei incarcerati.

Am avut ocazia sa cunosc pe unii dintre lucratorii sistemului penitenciar romanesc si m-a emotionat profund sensibilitatea, omenia si finetea atitudinii lor, neasteptata pentru oameni care lucreaza intr-un mediu periculos si inevitabil neprietenos. Atunci cand acest mediu devine din neprietenos dezumanizant, victime nu sunt doar prizonierii ci si gardienii. Cu totii sufera acelasi frig chinuitor iarna si aceeasi caldura sufocanta vara. Cu totii se lupta cu viermii din apa si cu sobolanii din bucatarie. Cu totii traiesc in acelasi univers cenusiu si inzabrelit. Cu totii impartasesc disperarea unui destin care pare sa nu aiba nici o perspectiva; cel putin nici o perspectiva de integrare sociala. Mai rau decat pentru puscariasi, care, in principiu platesc pentru o vina, gardienii devin victime nu numai pentru ca suporta fara vina chinurile la care nici vinovati nu ar trebui supusi, ci si pentru ca astfel ajung a fi „tortionari fara voie”.

In evul mediu, paznicii inchisorilor si calaii, desi oficial persoane onorabile aflate in slujba regelui, locuiau in cartiere marginase, separati de ceilalti targoveti. Asta intrucat, orice s-ar fi zis, munca lor era murdara – la propriu si la figurat. Nimeni nu voia sa se amestece cu ei. In Romania europeana, presupus moderna, de azi, trebuie sa evitam repetarea acestei cutume medievale, impingad prin dezumanizare fortata personalul penitenciarelor in ghetouri, fie ele numai spirituale, din care sa emane mirosul pestilential al unei lumi a tenebrelor in care i-am inghesuit pe semenii nostri in cea mai mare nevoie de iubire. Asta distruge coeziunea unei societati si asa dezbinata. Calitatea centrului oricarei societati este data de calitatea periferiei ei. Sa nu se uite acest lucru.

Sunt tot atatea motive ca Ministerul Justitiei sa ia masuri rapide pentru imbunatatirea statutului personalului din penitenciare, precum si pentru imbunatatirea conditiilor de viata din penitenciare. Intrucat aceasta cere timp, este urgent sa se treaca la reducerea populatiei din penitenciare care astazi depaseste cu mult toate normele lumii civilizate. O lege a amnistiei si gratierii ar fi, deci, utila. Ea nu este, din pacate, populara. Problema s-ar putea rezolva, insa, foarte bine si prin diversificarea formelor de executare a pedepselor privative de libertate. in societatea contemporana incarcerarea nu este singura solutie; si nici macar solutia cea mai eficienta si mai avantajoasa pentru comunitate.

iii. Tot mai des se aud plangeri potrivit carora modul de admnistrare a justitiei sau regimul penitenciar din Romania duc la condamnarea statului roman de catre CEDO, cu consecinta platii de despagubiri din buzunarul cetateanului contribuabil.

In principiu lucrul este corect. Victimele justitiei selective trebuie despagubite de catre statul caruia ii apartin autoritatea judiciara si penitenciarele. Cum statul nu are alti bani decat banii cetatenilor, este firesc ca acestia sa achite nota de plata. intr-o democratie este de asemenea corect ca ei sa si raspunda pentru stat intrucat i-au ales pe cei care admnistreaza statul. Putem vorbi despre o adevarata „culpa in eligendo” (vina de a alege gresit).

Ce se intampla insa in Romania? De cativa ani buni cetateanul ii alege pe unii si altii guverneaza, iar pentru greselile acestora din urma plateste cel care… nu i-a ales (sic!). Actualul Guvern a spus-o limpede, prin gura vicepremierului Dancu, ca va lua masurile pe care le crede de cuviinta fara a tine seama daca ele plac poporului; iar asta nu pentru ca, din dorinta de a-i face bine, isi asuma raspunderea fata de popor, deci riscul sanctiunii populare, ci dimpotriva, pentru ca, neparticipand la alegeri, nu are nevoie de voturi. Decizia elitei politice si decizia cetatenilor sunt, prin urmare, doua sfere separate.

Daca asa stau lucrurile, poporul are motive sa solicite cel putin o plasa de siguranta ca sa nu mai fie pus a plati intr-una fara vina. Aceasta ar putea consta in infiintarea unor instante romanesti specializate in apararea drepturilor omului, dupa modelul CEDO. Sistemul „judecatorului de drepturi”, existent la ora actuala, nu rezolva problema intrucat judecatorii chemati sa vegheze ca procesul sa fie echitabil sunt aceiasi cu judecatorii care administreaza procesul. De asemenea, „judecatorul de drepturi” nu are competenta sa se pronunte asupra tuturor aspectelor pe care le analizeaza CEDO si nu din aceeasi perspectiva integratoare.

Asa cum exista o Curte Constitutionala competenta cu judecarea exceptiilor de neconstitutionalitate a legilor, ridicate in fata instantelor, tot asa ar putea exista si o Curte Romana a Drepturilor Omului (CRDO), care, tinand seama si de prevederea constitutionala referitoare la preeminenta tratatelor internationale asupra drepturilor omului fata de legislatia interna, sa judece contestatiile in domeniu, asigurand conformitatea procedurilor romanesti cu prevederile Conventiei Europene a Drepturilor Omului, precum si ale Conventiei Europene a Drepturilor Fundamentale, devenita obligatorie in urma ratificarii Tratatului de la Nisa al UE. In acest context ar putea fi analizata nu numai desfasurarea procesului ci si executarea ulterioara a pedepsei.

Tot acestei curti i-ar putera fi incredintata si competenta de a judeca cererile de eliberare conditionata, procedura la care participarea Parchetului, asa cum se intampla in prezent, nu are nici un sens. Pe langa CRDO s-ar putea constitui si un comitet oficial de experti acreditat sa ateste realitatea si utilitatea muncii intelectuale a condamnatilor, desfasurata pe parcursul detentiei (inclusiv prin scrierea de carti), in vederea reducerii duratei de executare a pedepselor. A lasa procurorilor rolul de controlor stiintific al unei activitati pentru care nu au nici o pregatire este la fel de ridicol pe cat de ridicola este credinta ca detentia transforma insailarile oricarui agramat in opera stiintifica. Pe de alta parte, a nega utilitatea sociala si meritele recuperatorii ale eforturilor intelectuale depuse de persoanele condamnate, si a le descuraja sau chiar impiedica, este o ineptie criminala reflectand mentalitati demne de intunecimile Evului Mediu.

Evident, despagubirile dispuse de CEDO, cel putin intr-o prima faza tot de stat vor fi platite. O curte romaneasca de acest tip, mai apropiata de celelalte curti romanesti, va ajuta insa mult la reducerea erorilor comise de cele din urma. La aceasta s-ar adauga si evitarea cheltuielilor mari de timp si bani presupuse de recurgerea la o instanta straina / internationala, ca si diminuarea prezentei romanesti in statisticile internationale deloc onorante cuprinzand statele unde au loc violari frecvente ale drepturilor fundamentale.

7. Resetarea luptei impotriva coruptiei

„Resetarea luptei impotriva coruptiei” ar trebui sa acompanieze aplicarea proiectului privind „resetarea clasei politice”. Prin „resetare”, in mod normal, se intelege aducerea jocatorilor inapoi la linia de start si reluarea jocului dupa reguli amendate la lumina experientelor negative trecute.

Ideea, se pare strigata si pe „strada”, nu este lipsita de intelepciune. Totul este ca ea sa fie si aplicata rational, cu gandul la avantajele sociale concrete iar nu la „igiena nervilor” prin terapia „tapilor ispasitori”. Daca tot „strada” doreste „restarea globala”, sa i se dea resetare.

i. Mergand pe o astfel de linie se impune „resocializarea” celor condamnabili pentru acte de coruptie si a averilor obtinute prin asemenea acte. (Nu vorbim de acuzati intrucat acuzatiile pot fi si nedrepte si nici numai de condamnati, intrucat nu toti cei inca necondamnati sunt in realitate nevinovati.) Numai asa ii aducem pe toti – oameni si bani – inapoi pe linia de start. De asta data stiind cu cine avem de a face si stiind ce este de facut pentru a se preveni repetarea vechilor derapaje.

Instrumentul necesar este o lege pe care am putea-o denumi cum ne place mai mult: „legea amnistiei conditionate” sau „legea resocializarii persoanelor acuzate de coruptie” sau „legea privind recuperarea capitalurilor acumulate prin fapte de coruptie” sau variante ale acestor titluri.

In esenta legea ar trebui sa ofere persoanelor acuzate de coruptie posibilitatea de a opta intre un proces echitabil care sa stabileasca situatia reala si sa aplice pedepse dupa caz, pe de o parte, si pastrarea libertatii fara a mai trece printr-un proces, in schimbul punerii averii acumulate prin presupuse fapte de coruptie in slujba societatii, pe de alta parte. Cat priveste punerea averii in slujba societatii, aceasta poate include: a) aducerea in tara a banilor ascunsi in strainatate; b) scoaterea la vedere a banilor ascunsi in tara; c) plata unor contributii (eventual negociabile) la bugetul statului; d) investirea in tara si /sau in proiecte de interes national a banilor ramasi dupa plata contributiei, pentru o anumita perioada de timp; e) supraimpozitarea banilor investiti, in perioda de timp critica, in alte proiecte decat cele de interes national, diferentiat dupa cum investitia se face in tara sau in straintate. La acestea s-ar adauga un spor de pedeapsa care s-ar aplica persoanei in cauza daca ea recidiveaza in savarsirea faptelor supuse „amnistiei conditionate”.

Avantajele unei asemenea „resetari” sunt enorme. Printre altele: reduce cheltuielile, adesea zadarnice, pentru urmarirea celor vinovati de coruptie si recuperarea averilor lor; elimina riscurile de corupere ale urmaritorilor si recuperatorilor; evita costurile economico-sociale asociate cu etatizarea capitalurilor ilicite (falimentari, somaj, blocaj decizional, disparitia capitalului privat national, afectarea clasei mijlocii etc.). Decat scandal perpetuu si eventual pedepse care nu duc la nimic, mai bine „civilizarea” capitalurilor acumulate primitiv (adica punerea lor in slujba cetateanului si a cetatii).

iii. „Resetatea” trebuie sa se refere nu doar la tratarea coruptilor ci si a celor care, fiind abuzivi, nu au mai putut fi eficienti in combaterea lor. Cu alte cuvinte, trebuie prevenita in viitor si coruptia decurgand din politizarea justitiei.

Aceasta presupune adoptarea legii privind raspunderea personala a magistratilor pentru administrarea cu rea credinta a procedurii judiciare. Fata de gravitatea si amplitudinea fenomenului, legile si principiile generale nu mai sunt suficiente. Se impune o lege speciala.

Multi vor spune, observand retorica politica actuala, ca sansele adoptarii unei asemenea legi sunt in prezent minime. Eu cred ca, dimpotriva, ele cresc odata cu concentrarea puterii in manile unui executiv tot mai putin legat de respectul pentru mecanismele democratice, avand in varful sau pe seful statului. Un stat transformat de facto in republica prezidentiala fara control parlamentar; in general fara un sistem de control si contraponderi, cum au republicile prezidentiale democrate. Observatia este cu atat mai realista cu cat transformarea despre care vorbim a fost acceptata, sustinuta public si poate chiar incurajata, daca nu impusa, de aceleasi forte neoconservatoare supranationale care s-au folosit de justitia politizata in promovarea agendelor lor geo-politice si corporatiste.

Dictatura nu accepta separatiunea puterilor. De esenta ei este concentrarea puterii intr-o singura mana. Doua sabii nu incap in aceeasi teaca. in acelasi spatiu nu pot convietui doua dictaturi: una a executivului si alta a magistratilor. in mod natural una va incerca sa o elimine pe alta. De regula, intr-o asemenea confruntare victoria apartine puterii executive.

In acest moment, in Romania, Presedintele Republicii, pana acum doar metaforic numit „seful statului”, a devenit „lider suprem real” avand un Guvern personal, fara vreo legatura cu rezultatul alegerilor, care depinde de gratia sa, si un Parlament de mucava, care si-a abandonat functiile. Va putea tolera un asemenea sef concurenta „dictaturii procurorilor”? Imposibil. Ar fi impotriva firii.

Pe de alta parte, este important de stabilit in ce scop a dorit domnul Johannis un guvern la dispozitia sa si un legislativ castrat, precum si mai ales, cum se explica misterul ca derapajul autoritarist al Romaniei este acceptat de Occident in timp ce este refuzat Budapestei si Varsoviei? Ambele intrebari primesc acelasi raspuns. Un raspuns care lamureste si lipsa de solidaritate a Guvernului roman cu cel maghiar si polonez, solidare intre ele. Regimurile maghiar si polonez („democratie neliberala”, dupa expresia dlui Victor Orban) sunt nationale; cel roman, supranational. Autoritarismul maghiar si polonez sunt suverane. Cel romanesc, este colonial sau vasal. In timp ce in Ungaria si Polonia se ridica noi obstacole in calea capitalului si agendelor geopolitice straine, in Romania se inlatura ultimele bariere care stanjenesc sau scumpesc accesul deplin al strainatatii la avutia natiunii romane, bariere reprezentate de elitele nationale (politice, economice, culturale etc.) si, da, de clanurile oligarhice locale, mai mult sau mai putin imbogatite prin acumulare primitiva, mai mult sau mai putin corupte.

Pana acum, functia curatirii terenului pentru interesele straine a fost exercitata, in cadrul fragilei democratii romanesti, de sistemul judiciar; o putere confiscata de strainatate si indreptata impotriva celorlalte puteri. Costul acestei solutii a fost blocarea deciziilor la toate nivelele, sub efectul terorii instaurate de „dictatura procurorilor” sau de triada SRI-DNA-iCCJ. Or, nimeni nu are nevoie de o Romanie blocata in care nu se mai iau decizii si nu se mai asuma raspunderi.

Asa s-ar explica schimbarea modelului de control (extern). In locul formulei indirecte, prin justitie, s-a ales o formula directa, prin conducerea politica a puterii concentrate la varf. in acest caz, o „dictatura” rationala si pozitiva ar lua locul terorii impredictibile si distructive. Oligarhii romani au acceptat aceasta varianta pentru a scapa de spectrul puscariei. De aceea Parlamentul si partidele au capitulat. Dincolo de ceea ce se vede si in ciuda criticilor venite din toate partile, regimul personal al lui Klaus Johannis ar putea fi tocmai rezultatul unui consens general. Toata lumea, dinauntru si din afara, spera ca seful statului, dotat acum cu suficienta putere, va avea si suficienta abilitate pentru a tine in echilibru poftele locale, nationale si supranationale, lasand romanilor un minim rezonabil de resurse pentru supravietuire si netezind drumul strainilor spre resursele romanesti.

Fi-va, oare, neamtul din Hermanstadt mai capabil decat cel din Sigmaringen sa realizeze cvadratura cercului, scotand astfel Romania din fundatura istorica in care se gaseste? Se va dovedi el o simpla unealta a strainatatii? Va nemultumi el pe toata lumea sau macar pe cei care conteaza si va fi eliminat de pe traseu la prima turnanta? Asta este o alta sarada. Desigur, balaurul cu trei capate al justitiei politizate (odiosul trinom) va opune o rezistenta totala impotriva celui care va incerca sa il bage inapoi in sticla fermecata din care l-a scos ucenicul vrajitor Traian Basescu. Pana una alta, insa, este clar ca avantul politic distructiv al puterii judecatoresti, care arunca din covata copilul odata cu apa murdara, va trebui moderat. Raspunderea magistratilor pentru erorile judiciare (evident, consecutive erorilor procedurale comise cu rea credinta) – o masura altminteri foarte populara – va fi un bun inceput pe acest drum.

8. Concluzii

Reflectiile de mai sus, o incercare limitata doar la masuri indispensabile, urgente si fezabile, nu epuizeaza problema reformei justitiei; imposibila, de altfel, fara amendarea Constitutiei si regandirea CSM si CCR. Cu atari limite, concluziile lor sunt in numar de trei.

In primul rand, concentrarea nedemocratica a puterii politice in zona executivului va conduce la eliminarea dictaturii procurorilor / magistratilor, chiar daca asta nu va insemna si sfarsitul justitiei selective. Daca democratie nu mai e, macar un surogat de stat de drept sa recuperam. Adica sa scapam macar de una dintre dictaturi sau de una dintre formele dictaturii, subrezindu-o, astfel, si pe cealalta. Acesta ar fi un obiectiv strategic principal al romanilor in etapa actuala.

In al doilea rand, reformele din sistemul judiciar sunt mai importante decat numirile de persoane. Cu ajustari minime in organizarea justitiei, dna Kovesi si altii ejusdem farinae (din acelasi aluat) pot ramane teoretic in functie pana la pensie.

In al treilea rand, in favoarea schimbarilor necesare se poate aduna o masa critica. Totul este ca aceasta masa critica sa se organizeze si sa se exprime public, utilizand la maxim mijloacele de comunicare electronica disponibile. Iata obiectivul tactic principal.

PS: Dedic acest eseu tuturor ministrilor tehnocrati ai justitiei, prezenti si viitori. Preluarea oricareia dintre ideile pe care le contine este exclusa de la acuzatia de plagiat si este scutita de plata drepturilor de autor.