Cuvant inainte despre un lucru bine facut si despre lucruri care ar trebui bine refacute

Ne atrage formula "lucrului bine facut", la care aspiram cu totii. Iata, prezenta culegere este un lucru al lucrului bine facut.

Compiland toate actele normative permanente intr-o singura carte, dl. Dan Lupascu ne permite o vedere de ansamblu asupra organizarii judiciare actuale, in forma sa virtuala de cadrul normativ, si ofera un panou de directie spre ramificatiile incurcate ale unui sistem judiciar tulburat.

---

Accentuam, insa, adjectivul "actual". Efectiv, legislatia recenta a evoluat intr-un labirint de norme care este in mod continuu amplificat, corectat si reamenajat, devenind din ce in ce mai opac, din ce in ce mai nesigur pentru destinatarul legii.

Actele normative, in special ordonantele de urgenta adoptate – horrible dictu - chiar in domeniile principale de drept material si procesual, apar unele dupa altele, depasind cu mult limitele obiective din capacitatea de absorbtie a sistemului judiciar in sens larg, si cu atat mai mult receptivitatea cetatenilor afectati. Ca sa nu vorbim despre dispret, observam ca ignoranta referitoare la securitatea raporturilor juridice – element ce deriva din insasi ideea de drept – nu poate fi mai fin manifestata decat prin formula repetitiva cu care numeroase acte normative se raporteaza la unele reglementari precedente/aferente "republicate, cu modificarile si completarile ulterioare". Cu aceasta, cautarea si sinteza eventualelor "modificari si completari ulterioare". Cu aceasta, cautarea si sinteza eventualelor "modificari si completari ulterioare" este lasata in grija destinatarului legii care, de regula, va fi absolut suprasolicitat cu acest lucru. Este un refuz de acces direct si usor la legea in vigoare, egal cu privirea cetatenilor de putinta de a respecta legile oricand, cu constiinta curata.

Daca la aceasta adaugam nenumaratele neclaritati, ambiguitati si neconcordante ale legilor, care, intentionat sau neintentionat, sunt expuse, in absenta unor reguli metodice general recunoscute si respectate, la interpretari impevizibile, de buna-credinta sau de rea-credinta, legea nu apare ca izvorul dreptatii in care avem incredere, ci mai curand ca un sarpe intr-un desis, de la care nu stii la ce sa te astepti.

Ca o manifestare elocventa si reprezentativ pentru problema in chestiune ne referim, de exemplu, la "Ordonanta de urgenta nr. 34/2014 privind drepturile consumatorilor in cadrul contractelor incheiate cu profesionistii, precum si pentru modificarea si completarea unor acte normative". Aceasta Ordonanta, care priveste transpunerea unor Directive UE in legislatia nationala, are nu mai putin de 27 de pagini, destul de consistente. Fireste, si ea se refera la numeroase acte normative "cu modificari si completari ulterioare". Este un desis normativ impenetrabil nu numai pentru persoanele nepricepute in materie si, prin urmare, nu are nicio sansa de a intra in constiinta juridica generala.

De altfel, este vorba despre o materie importanta de drept civil, care, in interesul claritatii si coerentei dreptului, ar fi trebuit reglementata in Noul Cod civil, alaturi de stipulatiile Codului referitoare la dreptul contractual, asa cum s-a facut cu numai cate dispozitii clare, in alte parti. Fireste, Directiva in chestiune impartaseste aceasta soarta, ca multe directive UE, care, in alte tari, si-au gasit de mult locul potrivit in codurile nationale pertinente. Evident, Noul Cod civil ar fi fost o buna ocazie pentru a consolida situatia si pentru a face jonctiunea cu fruntea sistemelor judiciare. Dar, din nenorocire, numai ar fi fost.

Si Noul Cod civil este un exemplu de actualitate in ce priveste afectarea securitatii raporturilor juridice, care se impune a fi mentionat, chiar daca aici putem sa aratam doar o singura proba. Este vorba de circa 90 de cazuri in care dispozitii din NCC dispun cu adaosul "daca prin lege nu se prevede altfel", osciland cu adaosuri de genul "daca prin legea speciala nu se prevede altfel", "daca prin prezenta lege nu se prevede altfel", "in masura in care nu se prevede altfel prin prezentul articol", "daca prin dispozitii speciale nu se prevede altfel", "daca nu se prevede altfel", "daca prin lege sau act juridic nu se prevede altfel", "cu exceptia cazului In care prin lege sau prin conventia partilor se prevede altfel", "daca prin lege sau contract nu se prevede altfel", "daca prin lege sau contractul de societate nu se prevede altfel" si asa mai departe. A dispune o regula – chiar in materii esentiale care, printre altele, privesc validitatea unui act juridic – cu conditia de "daca nu se prevede altfel", este inainte de toate lipsit de orice ratiune legislativa si duce dispozitiile respective ad absurdum. Obligatorie ar fi fost analiza pentru fiecare dispozitie in chestiune, daca exista prevederi concurente, inainte de toate in interiorul NCC, dar si in afara acestuia, si apoi, daca este cazul, de a claridica o eventuala prioritate pe baza unor aprecieri temeinice si de a numi caz cu caz expres si precis dispozitia prioritara.

Accentuam ca formula "daca prin lege nu se prevede altfel" nu are nimic in comun cu principiul "lex specialis derogat legi generali". Trimiterile "oarbe" in chestiune sunt de natura a declara prioritate unei dispozitii neidentificate si despre care nu se stie din ce motiv eventual ar merita prioritatea sau nu. De altfel, nici nu poate fi vorba de o trimitere corect formulata in cazurile sporadice ale dispozitiilor NCC care trimit la "legea speciala", respectiv la "dispozitiile speciale". A dispune in asa fel inseamna, dupa litera legii care trimite, ca aceasta insasi se declara fara obiect, daca vreo lege "speciala" contine o regula divergenta cu privire la acelasi obiect. Dar aceata ar fi absurd si, de aceea, nu poate fi presupusa ca fiind intentia legiuitorului. Dupa logica juridica obisnuita, legea speciala se aplica doar in cazul in care, in afara imprejurarilor obisnuite reglementate prin "legea generala", exista si imprejurari deosebite la care se refera legea speciala. In restm adica de regula se aplica legea generala.

Deci, in astfel de conditii, se ascunde dupa fiecare lege un semn de intrebare, daca vreo alta lege are prioritate, daca mai este in vigoare sau daca a fost inlocuita ori modificata. Si chiar daca un anumit act normativ la prima vedere apare nemodificat, s-ar putea ca un alt act normativ, care intr-un fel sau altul il complineste, sa fi fost schimbat, cu repercursiuni in ceea ce priveste interpretarea si aplicarea lui. Nici nu sunt rare cazurile in care, din ignorarea contextului, subiectul unei dispozitii a fost intr-un fel "dublat" printr-o dispozitie divergenta, ascunsa undeva in acelasi cod sau intr-un act normativ separat, provocand indoieli in privinta raportului (ierarhic) dintre acele norme concurente si interpretarea lor, cu conditia, bineinteles, ca dispozitia concurenta "surprinzatoare" sa nu fi scapat din vedere.

Situatia aceasta este insuportabila pentru cetatenii neprofesionsti carora li se adreseaza legea, paralizand si activitatea judecatorilor care nu au nici timpul, nici posibilitatea de a cerceta de fiecare data daca undeva in universul extins al legislatiei romane exista vreo lege care "prevede altfel". Ei trebuie sa aiba constant frica ignorarii unei astfel de legi, cu consecinta ca se vor confrunta cu reprosul disciplinar de "grava neglijenta". Este un repros foarte serios si in acelasi timp greu de respins de cel care, inainte de toti, trebuie sa stie legea, chiar daca in realitatea conditiilor discutate nu se poate. Este de la sine inteles ca si partile sufera ca urmare a acestei situatii. Asadar, toti sunt parasiti de legiuitor, care, la randul lui, are de ce se teme.

Factorii care au favorizat aceasta evolutie deplorabila, general deplansa in lumea juristilor, sunt multi si nu pot fi discutati aici in mod detaliat. Fapt este, insa, ca deficientele se vor amplifica si de acum incolo, daca nu va fi schimbat radical modul de legiferare conform bunelor practici ale tarilor europene care se bucura de o legislatie stabila ca preconditie indispensabila a armoniei sociale si a bunei functionari a economiilor lor performante. Numai o legislatie de inalta calitate, care corespunde nevoilor, care este transparenta, clara, coerenta, concordanta si – cu privire la obiectivele sale – eficienta, poate evolua si spre stabilitatea indispensabila pentru o tara care nu vrea sa se limiteze la exportul oamenilor buni, ci vrea sa-si castige un loc aparte pe harta Europei, in conditiile in care un asemenea loc se dovedeste a fi din ce in ce mai dificil de castigat si de pastrat. Fara indoiala, luarea la cunostinta si respectarea stricta a dispozitiilor Legii nr.24 din 27 martie 2000 privind normele de tehnica legislativa pentru elaborarea actelor normative ar putea fi deja un pas important in directia buna.

Problemele expuse – de obscuritate si neconcordanta legislativa – privesc in mod deosebit si cadrul normativ din domeniul organizarii judiciare. Cert este ca graba cu care s-a creat legislatia necesara in vederea apropierii aderarii la UE a fost unul dintre factorii nocivi care au impiedicat profund o demarare reusita, chiar daca eforturile facute, inclusiv cele trei legi de reforma a justitiei (nr.303/2004, nr. 304/2004 si nr.317/2004), elaborate in perioada 2003-2004 si intrate in vigoare in toamna anului 2004, au reprezentat o baza buna pentru a merge inainte. Ele au si fost acceptate ca atare de Uniunea Europeana si au permis in 2004 inchiderea Capitolului de preaderare privind Justitia, figurand ca atasament la actele istorice respective.

Adevarul trist este insa ca, in special incepand cu anul 2005, aceste pietre miliare pentru o justitie indepedenta si performanta au fost schimbate si maltratate prin prioritizarea si personalizarea unor lucrari care ar trebui sa fie strict apreciate cu profesionalism, dar care, cel putin aparent, au fost abordate deseori nu prin prisma intereselor sistemului, ci sub imperiul unor orgolii negative, pur personale.

Cu toate acestea, nu poate fi negat faptul ca si legile mentionate mai sus au avut nevoie sa evolueze spre dorita inalta calitate, asa cum si fusese prevazut la acea vreme. O buna legiferare nu se face nicaieri in graba. Dimpotriva, experienta din alte tari a dovedit ca legiferarea de lege artis pentru o reforma a justitiei, fundamentala si cuprinzatoare, necesita multi ani, chiar intr-un stat cu o capacitate administrativa/legislativa pe deplin proportionala cu o asemenea provocare. Aici vorbim numai de procesul de legiferare, dupa care, bineinteles, urmeaza un proces intens de pregatire si de implementare, care intr-un astfel de caz va necesita alti ani pana cand reforma va putea fi implinita.

In schimb, in Romania, legiferarea respectiva s-a facut in decurs de mai putin de un an.

Mai mult, reglementarile secundare abundente aferente asa-numitelor legi de reforma a justitiei au fost intocmite de catre CSM-ul de la acea vreme chiar intr-o perioada de circa 2 luni, datorita presiunilor externe in sens larg, presiuni care, de altfel, au persistat, fiind datorate uneori unor incorecte informari, in dezacord cu acquis-ul comunitar, cu respectul pentru independenta justitiei, cu pretentiile de best practice sau chiar cu legile interne. Desigur, nu poate fi luata in considerarea ideea conform careia capacitatea legislativa/administrativa din Romania acelor vremuri, in fapt aproape identica cu aceea actuala, ar fi permis depasirea in timp record si cu asemenea calitate reforme de proportie mai mica, dar de mult mai lunga durata, in unele tari europene cu sisteme judiciare bine asezate.

Asadar, in asemenea conditii, nu a putut fi vorba de legiferare de lege artis. Aceasta ar fi presupus, inainte de toate, intocmirea unor obiective bine definite pentru o justitie independenta si performanta, care sa corespunda cu nevoile si posibilitatile tarii, o analiza profunda a neajunsurilor sistemului existent in comparatie cu aceste obiective, un master plan treptat de masuri legislative si organizatorice/administrative necesare pentru a adapta sistemul – de la INM pana la ICCJ – pas cu pas, pe termen scurt, mediu si lung, acestor obiective, o analiza profunda de fezabilitate, indispensabila pentru a executa acest proiect pe plan financiar, pe planul resurselor umane, pe planul pregatirii profesionale, pe planul conditiilor de spatiu si asa mai departe.

Insa nu a lipsit numai master planul, fiind absente chiar si mijloacele pentru a stabili un astfel de plan – ca, de exemplu, reperele concrete pentru a masura intr-un mod serios nevoile de personal in diferite functii ale sistemului judiciar. Reperele de acest tip lipsesc si astazi, in aceeasi masura ca si o statistica judiciara serioasa, care ar putea aproviziona pe aceia care poarta responsabilitatea pentru sistemul judiciar cu date pertinente, necesare organizarii si administrarii sistemului cu un scop precis spre eficienta si performanta.

Lipsa asigurarii acestei baze de planificare este primul neajuns care va impiedica in continuare orice reusita catre indreptarea fundamentala a sistemului. Oricum, intre timp, lucrurile s-au dezvoltat, sub anumite aspecte, dincolo de orice prescriptie in vederea unei insanatosiri apropiate.

Un exemplu semnificativ – dar nu singular – in acest sens il reprezinta situatia resurselor umane de la Inalta Curte de Casatie si Justitie. S-ar parea ca nu va mai dura mult pana cand varsta medie a judecatorilor de la ICCJ se va asemana cu varsta medie a echipei nationale de fotbal. Diferenta in aceasta privinta intre cele doua este ca, prin inlocuirile obisnuite, varsta medie de la echipa de fotbal se pastreaza cu timpul care trece, pe cand personalul de la Inalta Curte va fi mentinut in functie pana la varsta de pensionare, dupa care va urma un val masiv de recrutari cu care se va repeta acelasi ciclu nepotrivit, daca nu se vor schimba radical si grabnic preconditiile si metodele de recrutare pentru instanta suprema.

De altfel, problema lipsei de grija si de planificare pentru resursele umane priveste, nu mai putin, intregul sistem judiciar.

Piramida in functie de varsta este cu susul in jos. Si varful sau "pe pamant" se largeste in fiecare zi. Dar, in loc de a rationaliza, de a facilita si de a diminua munca, procedurile se complica din ce in ce mai mult – noile coduri de procedura, dar nu numai ele, exceleaza in aceasta privinta – si, in consecinta, se recruteaza si acum numerosi magistrati. De asemenea, continua sa se se renunte, intr-o oarecare masura, chiar la necesitatea unui parcurs obisnuit, prin INM, creandu-se astfel probleme de resurse umane, care, inevitabil, vor afecta sistemul pe timpul de viata profesionala a celor care sunt pripit recrutati sau ineficient pregatiti, dar numiti pe viata.

De altfel, in conditiile enuntate, este deja de intrevazut data calendaristica apropiata cand INM-ul ar trebui sa fie in mare parte pus la naftalina pentru o perioada foarte indelungata. Desigur, este de asemenea calculabila ziua cand corpul de magistrati cu varsta medie mult prea tanara de astazi va fi imbatranit si cand, prin urmare, INM-ul va trebui sa fie redesteptat cu o capacitate mult mai mare pentru a inlocui in scurt timp resursele umane in aceeasi maniera si cu aceleasi consecinte nocive, astfel incat cercul vicios poate continua...

Revenind la ICCJ, situatia se dovedeste inca sub multe alte aspecte reprezentativa pentru neajunsurile discutate.

Supraincarcarea totala a Curtii este, intentionat sau neintentionat, rezultatul unei neconcordante incompensurabile intre, pe de o parte, dispozitiile procedurale care genereaza valuri de dosare spre aceasta instanta si, pe de alta parte, lipsa vadita de resurse pertinente pentru a stapani acest talaz. Comparati numarul mediu de dosare avute in lucru de catre un judecator la instantele supreme din sistemul francez, german, englez, olandez s.a.m.d., cu numarul mediu al dosarelor lucrate de un judecator la ICCJ, si veti descoperi o discrepanta de neimaginat. Pe de alta parte, daca le comparati cu numarul mediu de dosare lucrate de un judecator la nivelul judecatoriilor in aceste tari, veti descoperi congruente aproximative.

Veti putea constata faptul ca, de multe, completele ICCJ au mai multe dosare pe rol in cursul unei saptamani decat are pe rol, in cursul unui an, un complet de judecata la instantele supreme din tarile mai sus mentionate.

In aceste conditii, consecintele nocive inevitabile ale acestor neajunsuri pentru actul de justitie la nivelul ICCJ nu mai trebuie discutate, daca presupunem ca situatia in tarile mentionate este una normala.

Uitati-va insa si la activitatea instantelor straine, altele decat cele supreme. Veti constata ca, in raport cu Romania, numai o fractiune din numarul dosarelor care ajung la ICCJ ajunge la instantele supreme respective. Cu alte cuvinte, asa cum este general recunoscut, la ICCJ ajung prea multe dosare care nu ar trebui sa ajunga, fiindca nu reprezinta nicio chestiune de drept de transant de catre o instanta de casatie, asa cum este conceputa ICCJ potrivit Constitutiei Romaniei – conceptie, bineinteles, care nu se aseamana deloc cu realitatea, in care acesta instanta poate fi comparata prea des cu o instanta de fond.

In acelasi timp, pe cand rolul instantelor supreme straine mentionate ca indrumatoare eficiente pentru o jurisprudenta unitara a instantelor judecatoresti nu se abate de la o chestiune, ICCJ este foarte departe de a indeplini o asemenea functie. In conditiile in care in Romania jurisprudenta neunitara a instantelor – inclusiv a insasi ICCJ, bineinteles – este inca si acum recunoscuta ca o mare si fundamentala problema pentru securitatea raporturilor juridice, se discuta in alte parti doar despre conditiile in care o jurisprudenta unitara si constanta poate fi abandonata sau schimbata, fara a incalca aceasta cerinta fundamentala. Asadar, se vede si aici, prin comparatie cu alte sisteme performante, ca sistemul judiciar roman incare are o mare problema de rezolvat, problema care nu poate fi depasita din interiorul sistemului, dar a carei solutie depinde, inainte de toate, de vointa politica de a o redresa printr-o legiferare potrivita si prin masuri organizatorice administrative aferente.

Intr-adevar, situatia ICCJ este emblematica pentru neconcordantele legislative in domeniul organizarii sistemului judiciar, chiar in relatia cu Constitutia. Art. 126 alin. (3) CR dispune ca "Inalta Curte de Casatie si Justitie asigura interpretarea si aplicarea unitara a legii de catre celelalte instante judecatoresti, potrivit competentei sale". Insa, asa cum am aratat, in imprejurarile actuale nu exista nici proceduri si nici cadrul institutional in sens larg, care ar permite ICCJ sa-si indeplineasca acest mandat constitutional neechivoc. Incontestabil, nici procedura stufoasa referitoare la hotararile preliminare, nici procedura, de asemenea stufoasa, referitoare la recursul in interesul legii, nu sunt nici pe departe apte pentru a asigura "interpretarea si aplicarea unitara a legii de catre celelalte instante judecatoresti".

Este vorba de o problema de care se plang inainte de toate judecatorii insisi. Pentru a aborda lucrurile in mod serios, s-a constituit in anul 2009, in cadrul unui program PHARE, dedicat problemei de jurisprudenta neunitara, un grup de lucru, compus din judecatori si procurori de la toate nivelurile de instante si parchete, dintre care si judecatori si presedinti de sectie de la ICCJ. Sub conducerea fostului vicepresedinte ICCJ, Anton Pandrea, grupul de lucru a elaborat un proiect de lege privind "Promovarea practicii unitare la nivelul instantelor judecatoresti", cu motivare detaliata. Propunerea prevedea o solutie comparabila ca eficienta cu aceea din alte tari, dar adaptata la conditiile din sistemul national, inclusiv cu propuneri adecvate pentru degrevarea ICCJ de alte sarcini.

In anul 2010, proiectul de lege elaborat de grupul de lucru a fost agreat si la nivelul ICCJ si la nivelul CSM, fiind trimis Ministerului Justitiei, cu aviz favorabil si solicitarea de a lua initiativa legislativa. In aceeasi perioada, actuala judecatoare de la Curtea Constitionala, doamna prof.univ.dr. Mona Pivniceru, in functia sa de atunci, de Presedinte al Asociatiei Magistratilor din Romania, si dl.procuror de la Parchetul de pe langa ICCJ, conf.univ.dr. Constantin Sima, in functia de Presedinte al Asociatiei Procurorilor din Romania, au cautat si gasit un sprijin multipartid pentru Proiectul de lege in chestiune, la nivel parlamentar. Ambii magistrati erau membri ai grupului de lucru respectiv. In sfarsit – si acesta este o fateta istorica laudabila, care nu trebuie ascunsa sun niciun considerent impropriu – parlamentarul Adrian Nastase a lansat proiectul in procedura de legiferare. Legea a trecut tacit prin Camera Deputatilor, dar, apoi, la interventia Ministerului Justitiei, initiativa a esuat la nivelul Senatului.

Pozitia Ministerului Justitiei a fost explicata in adresa din 13 iulie 2010, transmisa CSM, in care se arata, in esenta, ca promovarea acestui proiect de lege ar fi "prematura", fiindca "... problemele de jurisprudenta neunitara invocata de catre instantele judecatoresti nu pot fi plasate (cu mici exceptii) in zona problemelor de drept care solicita puterea de interpretare a magistratilor cu consecinta pronuntarii unor hotarari judecatoresti diferite in aceeasi materie (norma), ci pun in discutie capacitatea de gandire critica necesara exercitiului profesiei de judecator..." si mai departe, ca "...hotararea de unificare, preconizata in Proiectul transmis Ministerului va unificarea practicii judiciare, aspect ce nu va fi acceptat de hotararii de unificare. Contextul generat de o astfel de lege poate fi respins cu usurinta de judecatori, care sunt inzestrati cu atributul independentei in solutionarea cauzelor judiciare. Apoi, rolul creator de drept al jurisprudentei poate fi afectat major".

Nu avem de comentat aceasta interventie, publicata la acea vreme pe internet, a carei implicatie mai larga se deduce usor din textul insusi si in raport cu mandatul constitutional neechivoc proclamat in art. 126 alin. (3) din Constitutie, citat mai sus.

Cele semnalate deja privitor la proiect le raportam ca pe o fateta frumoasa din istoria romaneasca recenta de drept in care magistratii, nu altcineva, s-au luptat cu un devotament exemplar pentru securitatea raporturilor juridice si pentru intreresul cetatenilor. Faptul ca efortul a fost pana acum in zadar nu micsoreaza cu nimic valoarea acestuia. De altfel, istoria merge inainte si proiectul de lege traieste El poate fi reluat oricand cu bunavointa de catre cei care l-au respins in 201 cu cuvintele citate.

Revenind la genealogia neajunsurilor, trebuie sa constatam ca problema cea mai importanta cu care se confrunta sistemul nu este un start dificil de atunci in conditiile obiective extrem de defavorabile. Ingrijorator este ca, din acel moment incoace, aproape nimic nu s-a schimbat catre ceva mai bun. In loc sa se faca ceea ce a fost imposibil de facut mai inainte, s-au luat tot felul de masuri de reforma a reformei, cu aceeasi metoda, acum nescuzabila, de zbor orb, cu rezultatul ca s-au produs in mod permanent probleme care au fost reparate intr-o maniera care a nascut noi probleme si asa mai departe.

Culmea erorilor respective s-ar puta considera a fi fost introducerea recenta a unor noi coduri de procedura civila si penala, cu aspecte inedite pentru sistemul judiciar roman, fara suficienta consideratie pentru fezabilitatea in planul resurselor si al posibilitatilor din sistem. Evident, s-a neglijat adevarul ca procedurile nu merg de la sine. Organizarea judiciara este cea care permite procedurilor sa functioneze.

Prin urmare, organizarea judiciara trebuie sa fie in concordanta cu cerintele procedurilor, ca rotile unui mecanism de ceasornic. Or, in absenta totala a acestei concordante, a pornit deja un nou cerc vicios de modificari grabite care, din cauza lipsei unui concept coerent si a acelor date de baza indispensabile mai sus-mentionate, vor naste din nou probleme, care vor naste modificari, care...

De altfel, trebuie subliniat ca nici procedurile judiciare nu sunt un obiectiv in sine. Ele reprezinta mecanismul esential care ar trebui sa puna instantele si parchetele, precum si pe cei interesati, in situatia de a aplica dreptul in modul cel mai potrivit si mai eficient, astfel ca solutia finala sa fie corecta. Cu alte cuvinte, daca organizarea judiciara nu permite ca procedurile sa se deruleze cum trebuie, aceasta poate strica si rezultatul procedurilor. Si daca nici organizarea, nici procedura nu sunt potrivite, aceasta pune o adevarata problema pentru calitatea actului justitiei, adica pentru realizarea dreptatii. Si daca nici legile materiale nu se potrivesc la cerintele de claritate si de siguranta ale dreptului, problema lor apare chair incomensurabila.

Bineinteles, ca de obicei, personalul judiciar de la toate nivelurile de functii se straduieste, cu mari sacrificii, sa descurce situatia, in masura in care se poate. Dar aceasta nu inseamna ca sistemul functioneaza corespunzator. Este doar o dovada a bunavointei si a daruirii personalului judiciar aflat in functii de conducere si de executie, care, in interesul cetatenilor, se confrunta in fiecare zi cu problemele severe ale sistemului. In conditiile actuale, sistemul judiciar nu poate merge decat rau.

De altfel, justetea impune a evidentia si aici in mod deosebit bunavointa si daruirea personalului judiciar, care s-a implicat cu devotament si fara niciun avantaj personal in programele PHARE, in care au fost elaborate in trecut solutii potrivite pentru organizarea si administrarea sistemului judiciar roman, incluciv a unor proiecte de lege, bazate pe criterii si metode de best practice aplicate in alte tari, in special in cadrul activitatilor CSM, ca si sub fosta si actuala conducere a Curtii de Apel Bucuresti. Solutiile au fost implementate cu succes la un grup de sase instante. Insa niciun proiect nu a avut urmari la nivelul de decizie politica.

In aceste conditii si din motivele sus-expuse, nici "Strategia de dezvoltare a sistemului judiciar 2015-2020", publicata de curand, nu cred ca ar putea avea rezultatele scontate. "Strategia" continua seria periodica de astfel de documente cu cuvinte-cheie frumoase, obisnuite, dar fara informatii care ar putea arata un concept integral de obiective pentru o justitie stabila si performanta, legat cu masuri corespunzatoare de implementare, bazate pe date statistice pertinente de incredere, un plan de finantare de incredere etc., etc.

Fireste, constatarea potrivit careia cadrul normativ pentru organizarea judiciara este intr-o stare de modificare permanenta ridica inevitabil intrebarea daca in aceste conditii compilatia actelor normative de fata are sens. Raspunsul insa este, in mod cert afirmativ. Este adevarat ca semnele de intrebare existente in spatele dispozitiilor despre care a fost vorba mai sus trebuie mereu luate in seama. Dar aceasta este o soarta pe care, in conditiile expuse, cartea de fata o imparte cu fiecare tiparire a unui act normativ de aceeasi provenienta. Contributia valoroasa a prezentei culegeri este, insa, aceea ca ofera, in premiera, o vedere de ansamblu asupra Organizarii judiciare actuale, facilitand accesul utilizatorului prin desisul normelor pertinente, avand drept obiectiv cautarea si sistematizarea reglementarilor adecvate, pentru a da, in masura in care este posibil, un raspuns corect la orice problema juridica sau organizatorica de rezolvat.

Mai exista insa si un alt aspect important. Cartea ofera un punct de plecare foarte util pentru a dezvalui in ansamblu neajunsurile normative care stau la baza disfunctiilor sistemului, incepand cu neconcordante nocive in raport cu Noile Coduri de procedura, pana la reglementarile care, astazi, impiedica un bun si eficient management al tuturor resurselor sistemului. Bineinteles, in special in ceea ce priveste problemele implementarii organizatorice/ administrative a Noilor Coduri de procedura, solutiile pentru neajunsurile depistate nu trebuie sa constea mereu doar intr-o schimbare a organizarii. Noile Coduri de procedura ridica si probleme care, din cauza restrangerii de resurse, vor fi rezolvate numai prin adaptarea acestor Coduri la conditiile de netrecut ale sistemului. Intr-adevar, Codurile de procedura, vechi si noi, au fost si sunt parti vulnerabile ale mecanismului procedural/ organizatoric de transmisie care trebuie sa propulseze dosarele intr-un mod usor si neintarziat de la inregistrare pana la pronuntare, fara repercusiuni nocive asupra calitatii actului justitiei. Prin urmare, pentru a reusi, orice indreptare profunda din acest mecanism trebuie gandita totodata si din perspectiva restrangerii resurselor organizatorice/ administrative. Fireste, mecanismul in sine, oricat de bun ar fi, nu ajuta prea mult daca lipseste un corp de drept material pe masura, resurse umane bine pregatite etc., etc. Deci, pentru a ajunge la o justitie performanta, toate ingredientele trebuie sa fie mereu impreuna luate in seama.

In sfarsit, nu trebuie sa neglijam faptul ca aceasta carte include si unele hotarari de principiu ale CSM-ului, precum si jurisprudenta in domeniul dreptului disciplinar pertinent, desigur util a fi cunoscute. In acelasi timp insa, accentuam cat se poate de clar faptul ca dreptul disciplinar nu trebuie confundat cu un dispozitiv de management pentru organizara judiciara, astfel cum pare a fi considerat de catre unii. Dovada pentru aceasta apreciere este si faptul ca, pentru incalcarea unor obligatii de serviciu, condamnarile disciplinare sunt relativ rare, in ciuda unei suprasolicitari raspandite a resurselor umane si in ciuda controalelor stricte si severe. Din aceasta cauza, indicarile repetate catre acest subiect par, deseori, mai degraba o diversiune pentru a arata un tap ispasitor pentru omisiunile celor care se plang.

De asemenea, se impune sublinierea ca faptele de coruptie sunt in mod obiectiv favorizate prin actele normative materiale si procedurale neclare, ambigue, precum si printr-o jurisprudenta neunitara si, din acest motiv, nu pot fi impiedicate mai eficient decat prin reguli clare si de stricta aplicare, fixate de o jurisprudenta unitara, pentru care, din pacate, nici pana acum nu a fost introdus un sistem procedural eficient.

Nu discutam aici doar despre un ideal frumos de organizare juridica si de stat de drept. Este vorba despre lucruri solicitate, care sunt elementare pentru viitorul tarii, si nu in ultimul rand in ceea ce priveste dezvoltarea economiei. Accentuam ca justitia nu este numai aceea penala, care se afla mereu in centrul interesului public, dar care priveste in mod direct numai o foarte mica fractiune din populatie. In schimb, fiecare cetatean, fiecare intreprindere se confrunta zilnic cu dreptul civil si cu dreptul administrativ, care din aceasta cauza ar trebui sa fie in centrul atentiei publice, precum si in centrul atentiei celor care raspund pentru buna functionare a sistemului de drept.

Capitolul de drept adminitrativ – care, in conditiile existente, ar presupune inainte de toate introducerea unui Cod administrativ – chiar nu a fost deschis in mod serios inca, in ciuda importantei lui deosebite. Claritatea si stringenta unor proceduri concordante cu standardele de best practice normativ si real in domeniul administatiilor publice in alte tari ar fi un zid de protectie impotriva coruptiei, mult mai eficient decat orice grija, selectiva sau neselectiva, dupa comiterea faptului. Ar fi si un argument deosebit pentru a atrage investitori straini, care in anumite limite pot scapa de dreptul civil autohton sau de instantele civile autohtone, dar care nu pot scapa de dreptul administrativ si de cel penal autohton. Mai ales pentru potentiali investitori straini de talie mai mica, care reprezinta marea majoritate a celor interesati, considerente de nesiguranta de drept, in special in domeniul administrativ, pot face un angajament necuantificabil, deci prea riscant de realizat.

Nu putem sa incheiem aceste observatii fara o mentiune expresa despre faimosul Mecanism de cooperare si verificare, care, insa, in cadrul acestor consideratii, nu poate fi (prea) scurta si concisa. Deci, rezumam: este vorba despre un lucru care desigur a fost bine intentionat si care, fara niciun dubiu, ar fi putut sa fie extrem de avantajos pentru sistemul judiciar roman si pentru statul de drept in Romania. Insa, faptul in sine ca mai dureaza, dupa nu mai putin de 8 ani, fara sa para a se apropia de final, poate fi un indiciu clar ca poate ar trebui abandonat sau cel putin "bine refacut". Oricum ar fi, raman multe de realizat, de preferat prin initiativa si prin eforturile proprii ale Romaniei.

Asadar, nu numai ca multumim domnului prof. univ. dr. Dan Lupascu pentru efortul merituos, dar profitam de aceasta ocazie si pentru a incuraja pe domnia sa in a initia un proiect de master plan pentru o justitie romana mai performanta, care nu se va mai afla in urma altor sisteme din Uniunea Europeana. Ce trebuie acum este un lucru integral bine refacut. Este posibil si fezabil. Sistemul judiciar roman nu duce lipsa de oameni care asteapta si care vor sustine din inima o astfel de initiativa! Nimeni nu s-a angajat mai mult decat dumnealui intru realizarea unei justitii independente si performante si nimeni nu pare mai bine pregatit decat domnia sa pentru a se ocupa de acest deziderat. Experienta de judecator de suflet, de administrator eficace de justitie in functiile cele mai provocatoare – de Presedinte fondator al CSM-ului, precum si de Presedinte al celei mai importante Curti de Apel din tara si, nu in ultimul rand, ca om de stiinte juridice, este determinanta in aceasta privinta.

In concluzie, apreciez ca in urma unor evolutii recente, s-a instalat din nou o oarecare stare de speranta precauta, care inlatura temporar frustrarile multora din sistemul judiciar. Insa, daca asteptarile vor fi dezamagitoare din nou, nu m-ar surprinde daca frustrarile latente se vor transforma in final intr-o letargie ireversibila.

Prin urmare, haideti la treaba!

Nota: Extras din prefata volumului Codul organizarii judiciare, lucrare ingrijita de prof. univ. dr. judecator Dan Lupascu, de la Curtea de Apel Bucuresti, si tiparita la editura Universul Juridic.