Complicatiile procedurii simplificate. Coinculpati. Dreptul la un proces echitabil

Procedura in cazul recunoasterii invinuirii introdusa in sistemul de drept national pentru prima data prin Legea nr. 202/2010 si mentinuta in noul Cod de procedura penala reprezinta, impreuna cu acordul de recunoastere a vinovatiei, institutie introdusa, de asemenea, prin noul Cod de procedura penala, aplicatii ale elementelor de justitie negociata in cadrul carora partile pot sa influenteze solutia conflictului penal prin concesii reciproce. Greu de spus, pana la acest moment, fata de evolutiile doctrinare si jurisprudentiale, care sunt, cu precizie, drepturile la care persoana trimisa in judecata renunta prin solicitarea aplicarii procedurii simplificate prevazute, in prezent, de art. 374 alin. (4), art. 375, art. 377 si art. 396 alin. (10) NCPP. In orice caz, „in schimbul” acestei renuntari si avand in vedere interesul public determinat de obiectivul solutionarii cu celeritate a cauzelor, persoana care apeleaza la aceasta procedura beneficiaza de reducerea limitelor de pedeapsa prevazute de lege cu o treime - in cazul pedepsei inchisorii, sau cu o patrime - in cazul pedepsei amenzii.

---

Astfel de dispozitii se regasesc si in alte state europene fie sub forma „pledoariilor de vinovatie”, fie a altor proceduri simplificate¹ cu aceeasi finalitate, respectiv insusirea acuzatiei si a probelor administrate pana la momentul judecatii.

Articolul de fata nu isi propune analiza aptitudinii acestei proceduri de a raspunde exigentelor principiului legalitatii procesului penal, ci ia in discutie complicatiile pe care le determina aplicarea procedurii simplificate in cauzele cu mai multi inculpati, dintre care unii apeleaza la aceasta procedura, iar ceilalti nu. De fapt, intrebarea este in ce masura „negocierea” afecteaza drepturile altor persoane, implicate inca in procedura de judecata de drept comun, cum poate fi evitata incalcarea prezumtiei de nevinovatie a inculpatilor care nu inteleg sa uzeze de procedura simplificata si, nu in ultimul rand, daca aceasta institutie este suficient reglementata, raportat inclusiv la dispozitiile privind acordul de recunoastere a vinovatiei in cursul urmaririi penale.

Admitand, deci, ca intr-o cauza anume o parte dintre inculpati solicita aplicarea procedurii prevazute de art. 375 NCPP, iar altii nu, instanta este pusa intr-o situatie inedita, datorata faptului ca solutia de admitere a cererii prevazuta de art. 375 alin. (2) NCPP deschide calea unui sir de complicatii procedurale, din care nu se poate iesi fara compromisuri substantiale.

Din capitolul II – Judecata in prima instanta, Titlul III din NCPP, rezulta ca cele doua tipuri de proceduri, procedura de drept comun si procedura in cazul recunoasterii invinuirii, sunt diferite, aceeasi fiind situatia si cu privire la cercetarea judecatoreasca, in sensul ca cercetarea judecatoreasca are loc, potrivit art. 371 – 390 NCPP, ca procedura de drept comun, cu exceptia prevederilor art. 377, care vizeaza cercetarea judecatoreasca in cazul recunoasterii invinuirii.

In conditiile in care in aceeasi cauza, la un anumit moment procesual, cercetarea judecatoreasca trebuie sa se desfasoare si potrivit dreptului comun pentru inculpatii care nu au uzat de procedura abreviata, dar si conform dispozitiilor speciale, pentru inculpatii carora le-a fost acceptata cererea de solutionare a cauzei conform procedurii simplificate, rezulta ca instanta ar trebui sa uzeze, concomitent, de doua proceduri diferite, ceea ce este imposibil.

In alta ordine de idei, finalitatea procedurii simplificate, din perspectiva interesului public, este aceea de a accelera solutionarea cauzelor penale in care inculpatii recunosc invinuirile aduse pe baza probelor administrate la urmarirea penala, temporizarea procedurii pana la solutionarea cauzei, in ce ii priveste pe ceilalti inculpati, fiind contrara acestui scop. Din perspectiva apararii celorlalti inculpati, nu ar avea relevanta acest aspect, insa prezinta relevanta opinia magistratului investit cu solutionarea cauzei, ce rezulta implicit din solutia de admitere, aceea ca judecata poate sa aiba loc doar pe baza probelor administrate in faza de urmarire penala. De altfel, solutia instantei privind readministrarea probelor si administrarea de probe noi, la solicitarea inculpatilor care nu au uzat de procedura simplificata, ar fi in contradictie cu solutia adoptata in privinta celorlalti inculpati pentru care instanta a apreciat, admitand cererea, ca nu este necesara o astfel de readministrare sau completare a probatoriului. Mai mult, orice proba administrata/readministrata in faza de judecata va putea fi considerata ca avand legatura si cu inculpatii care au solicitat aplicarea procedurii simplificate, data fiind situatia de indivizibilitate, de pilda, a faptelor retinute in cauza.

Prin urmare, instanta nu ar putea delimita, in cadrul aceluiasi dosar, la cererea cui, in apararea cui si pentru care dintre inculpati se administreaza o proba si nici nu poate cenzura masura in care proba il vizeaza pe unul sau pe altul dintre inculpati.

Prin urmare, fie este admisa cererea de aplicare a dispozitiilor privind procedura abreviata, cu consecinta imediata a disjungerii cauzei privindu-i pe ceilalti inculpati, fie este respinsa cererea, situatie in care, in masura in care teza rechizitoriului se confirma dupa desfasurarea cercetarii judecatoresti, se aplica reducerea limitelor de pedeapsa, conform dispozitiilor art. 396 alin. (10) NCPP.

Observand modul in care ar urma sa evolueze solutionarea cauzei/cauzelor in cazul admiterii cererii pentru unii dintre inculpati, judecatorul poate fi constrans sa accepte cea de-a doua varianta, a respingerii, mai sigura in sens procedural, pentru motivele ce vor fi dezvoltate mai jos.

In prima ipoteza, este obligatorie disjungerea, ca urmare a imposibilitatii derularii concomitente a doua tipuri de cercetare judecatoreasca. Prin urmare, instanta va pronunta, de pilda, o hotarare de condamnare pentru inculpatii ce au uzat de procedura abreviata si va continua judecata, conform procedurii de drept comun, in cauza disjunsa, pentru ceilalti inculpati.

Prima problema determinata de aceasta situatie este interventia incidentului procedural vizand lipsa de impartialitate a judecatorului ce a pronuntat hotararea de condamnare si care, in mod firesc, nu ar trebui sa mai participe la solutionarea cauzei disjunse.

Desi subiectul a fost dezbatut in repetate randuri, problema nu a fost solutionata, in prezent, practica nefiind unitara cu privire la aceasta chestiune, intre altele si ca urmare a Deciziei nr. 17/2012 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, publicata in M. Of. nr. 820 din 6 decembrie 2012. Decizia pronuntata in recurs in interesul legii vizeaza incompatibilitatea judecatorului in a solutiona actiunea penala si civila cu privire la ceilalti inculpati, in ipoteza in care trimiterea in judecata s-a facut prin acelasi rechizitoriu pentru infractiuni intre care exista stare de conexitate sau de indivizibilitate. Inalta Curte de Casatie si Justitie a analizat in cuprinsul considerentelor o serie de aspecte vizand natura juridica a procedurii, efectele acesteia si remediile procedurale ce garanteaza solutionarea cauzelor in mod impartial. Intre altele, se pare ca singura ipoteza luata in calcul este cea a disjungerii cauzelor, aceasta fiind situatia premisa de la care porneste analiza ICCJ. Solutia adoptata lasa, practic, la latitudinea instantelor solutionarea incidentului procedural, in functie de elementele concrete ce rezulta din hotararea de condamnare pronuntata anterior.

Decizia nu lamureste nici calitatea procesuala a inculpatilor deja condamnati in cauza ramasa pe rol, aceasta fiind o alta problema fara solutie.

Revenind la impartialitate, in doctrina, au fost invocate hotarari ale Curtii Europene a Drepturilor Omului, atat in sensul incalcarii dispozitiilor art. 6 parag. 1 din CEDO, in situatii de acest tip², cat si in sens invers, respectiv acela ca nu sunt incalcate dispozitiile privind dreptul la un tribunal impartial, cata vreme hotararea penala de condamnare a coinculpatilor nu contine o referire precisa la ceilalti inculpati, implicarea lor fiind analizata doar in trecere, in masura in care acest lucru este necesar pentru stabilirea raspunderii penale a inculpatului vizat in prima procedura³.

Dincolo de controversa nascuta in legatura cu respectarea regulilor privind dreptul la un proces echitabil in conditiile date, este de precizat ca hotararea de condamnare data in urma procedurii prevazute de art. 377 NCPP este una prin care instanta isi insuseste teza rechizitoriului, integral, judecatorul neavand posibilitatea de a retine alta stare de fapt decat cea descrisa in actul de sesizare, conform alin. (10) al art. 396 NCPP. Prin urmare, hotararea nu este doar una prin care este condamnat inculpatul care a uzat de procedura abreviata, ci si una prin care instanta valideaza pe deplin actul de sesizare, inclusiv in privinta situatiei de fapt, fiind, practic, imposibil sa revina asupra acesteia printr-o alta hotarare data dupa finalizarea cercetarii judecatoresti ce ii vizeaza pe ceilalti inculpati.

Mai mult, admitand ca judecatorul ce s-a pronuntat anterior poate sa dea o solutie de achitare sau chiar de condamnare in cauza ramasa pe rol, in cuprinsul careia retine o alta stare de fapt decat cea descrisa in acelasi act de sesizare, devin incidente dispozitiile privind revizuirea hotararilor judecatoresti care nu se pot concilia, conform art. 453 alin. (1) lit. e) NCPP.

Altfel spus, o noua hotarare, diferita de cea pronuntata anterior este, a priori, supusa revizuirii, efectul fiind desfiintarea ambelor hotarari si reluarea judecatii. Intr-o logica a absurdului, ambele proceduri judiciare pot ramane eficiente numai in masura in care se conciliaza, adica in masura in care si cea de-a doua imbratiseaza teza rechizitoriului. Sansele pronuntarii si punerii in executare a unei hotarari diferite sunt, deci, nule (in sensul ca o hotarare de achitare ar fi desfiintata in cadrul revizuirii), solutia „acceptabila” pentru instanta in aceste imprejurari fiind de a confirma din nou acuzatia astfel cum este ea descrisa in actul de sesizare.

Impartialitatea instantei a fost analizata in dreptul national doar din perspectiva generala, a unei cercetari judecatoresti depline si raportata la jurisprudenta CEDO in cauze in care a avut loc o procedura de judecata clasica, in sensul libertatii autoritatii judiciare de a stabili existenta si circumstantele faptelor si intrunirea conditiilor de atragere a raspunderii penale, fara constrangerea impusa de o astfel de procedura, admisa in doctrina ca una prin care sunt facute concesii reciproce de catre partile implicate, in scopul pronuntarii unei hotarari mai blande pentru persoana acuzata.

Lipsa impartialitatii se manifesta in acest caz in fiecare moment al procedurii ce urmeaza, deoarece, odata stabilit, in cadrul primei judecati, ca nu este necesara administrarea de probe noi sau readministrarea probelor de la urmarirea penala pentru dovedirea acuzatiilor, judecatorul si-a spus parerea cu privire la utilitatea si pertinenta acestora, o eventuala admitere avand doar rolul de a formaliza procedura de drept comun. in acelasi timp, chiar prima hotarare ar putea fi pusa sub semnul indoielii, daca sunt admise probe in cauza ramasa pe rol pentru a dovedi, de pilda, elementele constitutive ale infractiunii pentru care ceilalti inculpati au fost deja condamnati.

In sfarsit, audierea ca martori a persoanelor ce au fost condamnate ca urmare a recunoasterii vinovatiei, sugerata prin decizia nr. 17/2012 a ICCJ, este numai din punct de vedere formal posibila, deoarece, in realitate, aceste persoane nu pot declara decat ceea ce s-a consemnat in actul de sesizare, ad litteram. In situatia contrara, cealalta parte, Ministerul Public, ar putea uza de dispozitiile ce reglementeaza un alt caz de revizuire, respectiv cel prevazut de art. 453 alin. (1) lit. a) NCPP⁴ sau ar putea chiar formula o acuzatie de savarsire a infractiunii de marturie mincinoasa. Astfel, inculpatii ce nu au recunoscut, in sensul neinsusirii rechizitoriului, sunt lipsiti de dreptul la aparare, astfel cum acesta este garantat de art. 6 parag. 3 lit. d) din Conventia Europeana privind dreptul de a intreba sau de a solicita audierea martorilor acuzarii, raportat la aceste persoane care au capatat, in conditiile descrise anterior, o asemenea calitate. In mod obisnuit, persoanele ce fac solicitarea de aplicare a procedurii simplificate nu sunt ascultate potrivit regulilor de drept comun si, chiar daca ar fi, interesul obtinerii aplicarii cauzei de reducere a limitelor pedepsei ar constrange acesti inculpati la efectuarea unei depozitii conforme cu rechizitoriul.

De precizat si faptul ca, spre deosebire de institutia acordului de recunoastere a vinovatiei, unde, in cadrul art. 478 alin. (5) NCPP, se arata in mod expres ca acordul incheiat de unul dintre inculpati nu poate aduce atingere prezumtiei de nevinovatie a inculpatilor pentru care nu s-a incheiat acord, in cazul procedurii de recunoastere a invinurii, o atare dispozitie nu este prevazuta.

O alta problema determinata de incoerenta legislativa ce vizeaza aceasta procedura este lipsa unei cauze legale de reducere a pedepsei pentru situatia in care inculpatul recunoaste in parte acuzatiile (de pilda, nu recunoaste toate faptele retinute in sarcina sa sau contesta circumstantele descrise in rechizitoriu), iar instanta, in urma cercetarii judecatoresti, concluzioneaza ca faptele au fost savarsite conform recunoasterii inculpatului, iar nu conform rechizitoriului. Intr-o atare teza, desi inculpatul a recunoscut, nu beneficiaza de acelasi regim sanctionator, doar pentru ca rechizitoriul este diferit, raportat la recunoasterea inculpatului. O astfel de inegalitate de tratament nu ar putea fi justificata nici prin aceea ca procedura a fost una de drept comun, deoarece beneficiul functioneaza si pentru inculpatii carora le este respinsa cererea, judecata se desfasoara in conditii obisnuite, iar in final teza acuzarii este validata prin hotarare judecatoreasca.

Ipotetic, este posibil ca o astfel de situatie sa rezulte chiar si fara administrarea de probe noi sau readministrarea celor deja efectuate. Chiar si atunci insa cand s-ar proceda la administrarea de probe in faza judecatii, nimic nu justifica diferenta de regim sanctionator si lipsa unui text care sa acorde beneficiul reducerii pedepsei unui inculpat aflat in aceasta situatie, in privinta caruia instanta a infirmat partial rechizitoriul, validand declaratia sa.

Comparand cele doua proceduri, respectiv acordul de recunoastere a vinovatie, prevazut de art. 477 si urm. NCPP, cu procedura recunoasterii invinuirii, prevazuta de art. 375 NCPP, se constata ca acordul poate fi incheiat numai cu privire la unele dintre fapte sau cu privire la unii dintre inculpati, „iar pentru celelalte fapte sau inculpati se dispune trimiterea in judecata”. Sesizarea instantei se face separat, potrivit art. 483 alin. (2) NCPP, asa incat este exclusa ipoteza ca aceeasi instanta sa se pronunte in solutionarea celor doua sesizari, cu acordul de recunoastere a vinovatiei, pe de-o parte, si cu rechizitoriul, pe de alta parte.

Acelasi rationament ar trebui sa se aplice mutatis mutandis si in cadrul procedurii in fata instantei, cu atat mai mult cu cat in cadrul acesteia este tinuta de starea de fapt descrisa in actul de sesizare.

Conform modificarilor aduse prin O.U.G. nr. 18/2016 dispozitiilor art. 485 alin. (1) lit. d) NCPP, instanta poate respinge acordul de recunoastere a vinovatiei si atunci cand solutia la care s-a ajuns prin acord „este nelegala”, astfel incat rezulta ca si in cazul acestei proceduri instanta este datoare sa verifice, sub aspectul legalitatii, acordul, diferenta intre institutii fiind mai degraba una care tine de stadiul in care se afla procedura penala.

Concluzia ce se desprinde din analiza dispozitiilor legale mentionate anterior este ca procedura simplificata sufera inca de o reala lipsa de reglementare, ducand la incalcarea dreptului la un proces echitabil pentru coinculpatii ce nu au uzat de reglementarile speciale si impunand inculpatilor solicitanti sa isi insuseasca integral actul de sesizare, sub constrangerea imposibilitatii de a beneficia de cauza legala de reducere a pedepsei, chiar daca o eventuala recunoastere partiala ar fi validata de instanta.

Manuela GORNOVICEANU – Avocat, Baroul DOLJ

Constantin MATEI – Avocat stagiar, Baroul DOLJ

De aceiasi autori:

>>CORUPTIA ACTIVA vs. CORUPTIA PASIVA. Darea de mita si cumpararea de influenta, infractiuni sau probe? (Manuela Gornoviceanu – Constantin Matei)