BUCIAS vs. ROMANIA – Consecintele anularii vanzarii la licitatie a unui bun imobil asupra vanzarii ulterioare a bunului catre un tert. Esecul statului de a-si indeplini obligatia recunoasterii dreptului efectiv al reclamantilor la respectarea bunurilor acestora, astfel cum este garantat de art. 1 din Protocolul 1 la Conventie. Principiul „fraus omnia corrumpit”

In cauza Ioan Bucias si Alexandru Bucias contra Romaniei, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a constatat incalcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie, privind respectarea dreptului de proprietate.

Curtea a concluzionat ca statul nu si-a indeplinit obligatia de a le recunoaste reclamantilor dreptul efectiv la respectarea bunurilor, dupa ce acestia, invocand art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie, s-au plans ca, in ciuda anularii vanzarii la licitatie a bunului lor imobil, nu au putut obtine anularea vanzarii ulterioare a bunului catre un tert, din cauza unei decizii arbitrare pronuntate in recurs de Curtea de Apel Oradea.

>>Hotararea CEDO in cauza Ioan Bucias si Alexandru Bucias contra Romaniei (cererea nr. 32185/04; Sectia a III-a, 1 iulie 2014)

Extras din hotarare:

"(a) Stabilirea existentei unui bun

32. Curtea retine ca, prin hotararea din 26 aprilie 2000, Curtea de Apel Oradea a admis actiunea introdusa de tatal reclamantilor si, in consecinta, a anulat vanzarea in urma executarii silite la licitatie a bunului imobil cu motivarea ca imprumutul fusese rambursat si ca pretul era mult mai mic decat valoarea reala a bunului. In temeiul efectului retroactiv al hotararii de anulare, reclamantii au devenit proprietarii bunului imobil. Acestia aveau dreptul sa li se inapoieze bunul, ca o consecinta directa a anularii vanzarii ulterioare, sau sa primeasca o suma echivalenta cu valoarea bunului lor.

33. Prin urmare, Curtea considera ca reclamantii detineau un bun in sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 si, in consecinta, respinge exceptia de incompatibilitate ratione materiae ridicata de Guvern.

(b) Stabilirea existentei unei ingerinte

34. In ciuda faptului ca, in temeiul efectului retroactiv al anularii, reclamantii au devenit proprietarii bunului imobil, acestia nu au avut posibilitatea de a obtine anularea ulterioara a vanzarii bunului lor catre un tert.

35. Curtea considera ca respingerea de catre Curtea de Apel Oradea, la 8 aprilie 2004, a actiunii reclamantilor de anulare a vanzarii ulterioare a bunului lor catre S.R. constituia o ingerinta in exercitarea dreptului reclamantilor la respectarea bunurilor acestora.

36. Pentru a fi compatibila cu norma generala stabilita in prima teza a primului paragraf al art. 1, o astfel de ingerinta trebuie sa pastreze un 'echilibru just' intre cerintele interesului general al comunitatii si cerintele de protectie a drepturilor fundamentale ale individului (a se vedea Sporrong si Lonnroth vs. Suedia, 23 septembrie 1982, par. 69, seria A nr. 52). In plus, chestiunea pastrarii unui echilibru just 'devine relevanta numai dupa ce s-a stabilit ca ingerinta in cauza indeplinea cerinta de legalitate si nu a fost arbitrara' (a se vedea Iatridis vs. Grecia, Marea Camera, nr. 31107/96, par. 58, CEDO 1999-II).

(c) Cu privire la respectarea principiului legalitatii

37. Curtea reitereaza ca, potrivit art. 1 din Conventie, fiecare parte contractanta 'recunoaste oricarei persoane aflate sub jurisdictia sa drepturile si libertatile definite in ... (Conventie)'. Obligatia de a asigura exercitarea efectiva a drepturilor definite in acest instrument poate avea ca rezultat obligatii pozitive pentru stat (a se vedea X si Y vs. Tarile de Jos, 26 martie 1985, par. 22-23, seria A nr. 91).

38. In ceea ce priveste dreptul garantat la art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie, Curtea reitereaza faptul ca, si in cauzele care privesc un litigiu intre persoane fizice si societati, obligatiile statului implica adoptarea masurilor necesare pentru a proteja dreptul la proprietate. Statul are in special obligatia de a pune la dispozitie partilor in litigiu proceduri judiciare care ofera garantiile procedurale necesare si, prin urmare, permit instantelor interne sa pronunte hotarari eficiente si echitabile, in lumina dreptului aplicabil. Cu toate acestea, Curtea reitereaza faptul ca are o competenta limitata de a verifica interpretarea si aplicarea corecta a dreptului intern si ca rolul sau nu este de a se substitui instantelor interne, ci mai degraba acela de a se asigura ca hotararile instantelor respective nu sunt arbitrare sau in mod vadit nerezonabile in alt fel (a se vedea Anheuser-Busch Inc. vs. Portugalia, Marea Camera, nr. 73049/01, par. 83, CEDO 2007-I). Acest lucru inseamna in special ca statele au obligatia de a pune la dispozitie proceduri judiciare care ofera garantiile necesare si, prin urmare, permit instantelor interne sa solutioneze in mod eficient si echitabil orice litigii intre persoane particulare.

39. In speta, este clar ca nu Curtea are dreptul sa conteste hotararile pronuntate de instantele romanesti. In schimb, rolul Curtii este de a verifica daca interpretarea si aplicarea de catre acestea a dreptului intern au avut consecinte compatibile cu principiile stabilite de Conventie.

40. In aceasta privinta, Curtea subliniaza ca instanta interna de recurs a casat hotararea pronuntata in apel si a respins cererea reclamantilor, pe motiv ca cumparatorul actionase cu buna-credinta. Principalul argument invocat de doi din cei trei judecatori care au alcatuit completul de judecata, pentru constatarea bunei-credinte a cumparatorului, a constat in faptul ca, deoarece pretul bunului imobil fusese stabilit de parti si achitat de cumparator la 9 octombrie 1996, se putea considera ca acordul de vanzare-cumparare a fost incheiat in 1996. La acea vreme, actiunea de anulare initiata de tatal reclamantilor nu era inscrisa in cartea funciara.

41. Curtea nu poate fi de acord cu aceasta concluzie, deoarece, in temeiul dreptului roman, contractele de vanzare-cumparare privind terenurile trebuie sa fie autentificate in fata notarului public. Orice contract referitor la transferul dreptului de proprietate asupra terenului, care nu a fost autentificat in fata notarului public, este nul de drept. Curtea subliniaza ca, in speta, obiectul acordului de vanzare-cumparare era o cladire si terenul aferent acesteia. Prin urmare, aceasta considera ca un contract de vanzare-cumparare valid a fost incheiat doar la 30 decembrie 1998, atunci cand partile au semnat acordul in fata notarului public. La acea vreme, procedura era inscrisa in cartea funciara si S.R. nu putea pretinde ca nu stiuse acest lucru.

42. In ceea ce priveste notiunea de buna-credinta, Curtea subliniaza ca, in temeiul art. 1898 alin. (1) Cod civil, in vigoare la momentul faptelor, buna-credinta este credinta cumparatorului ca vanzatorul indeplinea toate cerintele legale pentru a-i putea transfera titlul de proprietate.

43. In continuare, Curtea subliniaza ca soarta unui contact de vanzare-cumparare, a carui anulare este solicitata, depinde de buna-credinta sau reaua-credinta a partilor la incheierea acestuia. Daca partile au actionat cu rea-credinta, in masura in care erau constiente ca vanzatorul nu era proprietarul bunului, doctrina juridica si jurisprudenta considera, de regula, ca vanzarea a fost o operatiune speculativa, a avut un scop nelegal si, prin urmare, este nula de drept (fraus omnia corrumpit). In speta, ambele parti au fost constiente ca acordul de vanzare-cumparare initial putea fi anulat datorita faptului ca proprietarul bunului imobil contestase in instanta vanzarea prin executare silita. Totusi, acestia au incheiat contractul de vanzare-cumparare in ciuda faptului ca stiau ca statutul juridic al proprietatii era incert. In plus, niciunul din ei nu a intrat niciodata in posesia bunului imobil; reclamantii au locuit in continuare in casa lor, in ciuda diverselor proceduri de evacuare initiate impotriva lor de cumparatorii ulteriori.

44. Prin urmare, in lumina considerentelor anterioare, Curtea constata ca hotararea instantei interne de recurs a fost motivata neconvingator.

45. Curtea considera ca nu este necesar sa continue examinarea si sa stabileasca daca s-a pastrat un echilibru just intre cerintele interesului general si cerintele de protectie a drepturilor fundamentale ale individului. Considerentele mentionate anterior sunt suficiente pentru a-i permite Curtii sa concluzioneze ca statul nu si-a indeplinit obligatia de a recunoaste reclamantilor dreptul efectiv la respectarea bunurilor acestora, astfel cum este garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.

46. In consecinta, a fost incalcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie".

sursa: Revista de Jurisprudenta Europeana, anul I, nr. I (octombrie 2015)